DIALOG

„Eu nu am trac niciodată”

interviu realizat de Titus Crişciu cu Nora Iuga

Distinsă doamnă, acum când nu mai ştim să ne preţuim şi să cultivăm adevăratele valori, când primează „vedetele de carton”, vă propun să ne vorbiţi despre doi din titanii literaturii române: Tudor Vianu şi George Călinescu, care v-au fost profesori în studenţie.

A mai fost şi al treilea Henri Wald, profesorul de materialism ştiinţific, dar el făcea filosofie adevărată, ne preda mai mult Hegel decât socialism ştiinţific. Am avut şansa extraordinară să am profesori pe aceşti trei titani care mi-au format într-un fel personalitatea. Sigur au avut o foarte mare influenţă asupra formării mele intelectuale şi nu numai, şi a formării mele morale. Ei erau foarte diferiţi, adică nu semănau deloc unul cu altul ceea ce a contribuit foarte tare la un fel de mixtură în sensul bun al cuvântului, a propriei mele personalităţi. Din cauza asta poate şi arta pe care am făcut-o mai târziu, devenind scriitoare, dar spun asta pentru că eu iniţial am vrut să mă fac actriţă…

Numai că Beligan a avut o oarecare rezervă…

Da, Beligan a avut o rezervă foarte mare pentru că nu i-a plăcut dicţia mea, deşi dicţia nu cred că ar fi fost chiar aşa un impediment. Am pomenit aici despre talentul meu scenic, pentru că în foarte mare măsură eu sunt apreciată pentru poezia mea şi pentru felul în care mi-o prezint. În momentul când apar pe scenă ştiu să captez publicul înainte de a reuşi să-l prind în mrejele valorii mele poetice. Dar să revenim, la profesorii mei. Pe primul plan, şi asta în mod subiectiv, pentru că semăn oarecum sentimental cu George Călinescu. El era un personaj foarte histrionic, deci avea şi el tendinţa asta de spectacol. Era, până la un punct uşor cabotin. El capta din capul locului atenţia publicului. Din cauza asta sala Odobescu unde ţinea cursurile era întotdeauna arhiplină. Era atât de aglomerată pentru că veneau oameni din toate părţile nu numai studenţi de la toate facultăţile, dar veneau şi oameni de pe stradă, pentru că era un spectacol formidabil orice prelegere pe care o ţinea Călinescu. Era atât de plin încât nu numai că se călăreau băncile în amfiteatru, dar ajungeau spectatorii să fie lipiţi de catedră. Stăteam uneori faţă în faţă cu Călinescu, îi simţeam răsuflarea şi putea să mă stropească cu saliva lui când vorbea. Era inimaginabil şi nu cred că mai există astăzi un asemenea profesor, care să atragă ca un magnet un public atât de larg. Adevărul este că nu-şi pregătea niciodată spiciul, cursul pe care trebuia să-l ţină. Era de o spontaneitate uluitoare. Eu îmi amintesc foarte bine ochii lui. Avea nişte ochi foarte ciudaţi, nişte ochi apropiaţi unul de altul şi am citit un studiu despre fizionomie, în care se spune că oamenii care au ochii foarte apropiaţi sunt oameni extremi de inteligenţi, de spontani şi cu o gândire foarte rapidă. El prindea ideile din zbor şi din cauza asta în ceea ce ne preda făcea nişte salturi cu totul şi cu totul imprevizibile. El era în stare să vorbească despre Bălcescu şi dintr-o dată să facă un salt la Leopardi sau Ugo Foscolo. Adică cu totul şi cu totul neaşteptat şi în final trăgea o concluzie la care rămâneai cu gura căscată. Această chestiune, în evoluţia mea ulterioară s-a dovedit a fi nemaipomenit de fertilă. Probabil că lui Călinescu îi datorez faptul că în dicteul meu poetic, în poeziile mele, fac aceste salturi neaşteptate. Amprenta mea personală, specifică în poeziile mele, este exact acest lucru, saltul neaşteptat de la o idee la alta, de la o imagine la alta.

E evident că sunteţi mai apropiată de Călinescu, dar ce aţi învăţat, cum era Tudor Vianu?

Sigur că şi Vianu a avut un rol important în formarea mea pentru că el era, spre deosebire de George Călinescu, extraordinar în gândire. Era tipul germanic, foarte ordonat, foarte exact în ceea ce ne preda şi de multe ori devenea uşor monoton, pentru că voia atât de bine să însămânţeze în memoria noastră temele, cărţile unui autor, încât uneori ne povestea un roman ca să ni-l fixeze mai bine în minte, sau să ne trezească interesul mai mare ca să punem mâna pe acea carte. Sigur eu mă simţeam mai apropiată de Călinescu, pentru că aveam asemănări, dar îi datorez mult lui Vianu, pentru că era un pedagog excelent şi el m-a învăţat să am o minte mult mai organizată. În ciuda spontaneităţii de gândire eu am şi calitatea de a avea o minte organizată şi mai ales o atracţie extraordinară spre gramatică, care îmi vine tot din această organizare pe care mi-a insuflat-o Vianu.

Şi de la Henri Wald ce aţi reţinut?

El m-a atras extraordinar pentru că întotdeauna am avut o înclinaţie spre introspecţie, spre o gândire profundă, spre analiză asupra unor fenomene care mi se păreau mai greu de explicat, ori el fiind filosof la origine şi mai ales un foarte bun dialectician, m-a învăţat să văd în aceste patru trăsături principale ale dialecticii, dincolo de aspectul politic pe care încerca să ne inoculeze marxism-leninismul, adevărata dialectică a lui Hegel în care cred până astăzi orbeşte. Pentru mine cele patru trăsături ale dialecticii sunt esenţiale în cunoaşterea dezvoltării lumii şi a cosmosului în general.

De fiecare dată când ne-am întâlnit îmi vorbeaţi cu respect şi preţuire despre unii din confraţii din generaţia Dvs. Recent am citit o pagină întreagă din „Observator cultural”, pe care i-o dedicaţi lui Constantin Abăluţă. Ce criterii aveți în vedere la alegerea unui autor sau opere, pentru a o lua în discuție?

Eu sunt foarte subiectivă, de fapt toţi suntem subiectivi, dar eu cu precădere, ceea ce nu este un titlu de glorie întotdeauna, dimpotrivă. În general îmi plac foarte mult scriitorii care seamănă cu mine. Dacă mă refer la personajele unei cărţi este exact pe dos, de multe ori îmi plac personajele care mă contrariază, cele care nu seamănă cu mine pentru că ele mă împing spre o analiză personală. Întotdeauna când un personaj nu seamănă cu mine îmi place să-l analizez mai bine şi să mă analizez mai bine, să văd dacă nu-mi descopăr asemănări în ceea ce exact mă contrazice. Asta era o paranteză.

Pe Abăluţă îl cunosc de foarte mult timp, de la debutul nostru. Am fost prieteni buni, venea în casa noastră când trăia bărbatul meu şi făceam un mic cenaclu în familie şi de atunci citeam ultimele lui poezii. Abăluţă a fost într-o continuă transformare de la o carte la alta. Avea idei noi mereu, mereu, are un spirit inventiv deosebit, a citit enorm şi nu ştiu dacă are această pornire înnăscută, spre a se reface mereu, spre a se reinventa mereu pe sine ca personalitate. Din punctul acesta de vedere mie mi se pare că este un personaj foarte fidel cu sine însuşi, dar în materie de creaţie şi datorită unor lecturi foarte solide, pentru că el a fost foarte atras de scriitorii novatori, de scriitorii de experiment, şi de la o carte la alta, este într-o continuă schimbare, ceea ce mă atrage la el foarte mult. Îmi pare rău că generaţia tânără nu observă cum omul acesta reuşeşte, la vârsta pe care o are, să se reînnoiască mereu şi mereu…

… Însăşi cartea Nu sunt Einstein , este ceva nou pentru scrisul său şi nu numai…

Toate au ceva nou. Şi cartea despre străzile Bucureştiului şi cartea despre străzile Parisului sunt făcute ca nişte dicţionare, ca pretext. Cartea despre femei este extrem de neobişnuită şi de modernă. La noi numai Mircea Horia Simionescu a mai încercat aşa ceva. În articolul la care vă referiţi am scris că el ar putea să facă cu cinste parte din mişcarea renumită şi apreciată OULIPO din Franţa, pentru că el face lucruri de genul acesta.

Pentru că suntem în Banat amintesc că aici l-aţi descoperit pe tânărul confrate în ale scrisului Robert Gabriel Elekes, pe care l-aţi ajutat să-şi publice prima carte pentru care a luat marele premiu pentru debut. Aţi mai ajutat şi pe alţi tineri scriitori în demersul lor literar?

L-am auzit prima dată citind un poem în limba germană şi am înnebunit pur şi simplu, pentru că venea dintre tinerii poeţi români atât de elogiaţi şi care s-au împotmolit în acest minimalism, în care se vorbeşte exact ca pe stradă, adică nu este literatură, este viaţă de zi cu zi, este limbaj de zi cu zi, ceea ce la început a fost o descoperire minunată şi avem câteva nume foarte bune. Acum se prelungeşte foarte mult şi începi să te sperii şi te întrebi: oare moare poezia, oare poezia este înghiţită de limbajul diurn nu se întâmplă nimic, nu vine nici o idee, vorbim cum vorbesc eu cu Dumneavoastră acuma şi zicem că e poezie mare. Elekes făcea cu totul și cu totul altceva. El venea cu un timbru specific și cu o punere în pagină a gândurilor, a sentimentelor care scotea la iveală niște profunzimi de intimitate trăită, prelucrată în sinea lui, în interiorul lui, la un mod foarte personal. Chestiunea asta cred că se datorează şi faptului că el este un artist, nu numai complex ci aş zice un artist complet, pentru că rar mi-a fost dat să văd un artist dotat foarte bine, adică la un nivel superior şi în dans şi în mimică. El ar putea să fie un mim excelent, un dansator excelent, un poet excelent. Spun asta pentru că rar am avut ocazia să văd un artist atât de diversificat, să-l văd pe scenă în toate aceste ipostaze. Atunci am zis iată, s-a născut, în sfârşit, în rândul tinerilor acel talent care poate să fie un artist foarte, foarte complex şi care să reuşească să dea primul lui volum care este într-adevăr un volum, e mult spus total, probabil că mai există şi alte faţete, dar la el este foarte diversă modalitatea de expresie…

Pe care l-aţi ajutat să-l publice…

Nu ştiu în ce măsură l-am ajutat fiindcă el s-a născut aşa, dar în orice caz l-am descoperit.

La un interviu recent, acordat unui post de televiziune, printre altele aţi spus că „Erotismul pe care-l purtăm în noi e esenţial pentru un creator, adică individul care are în el harul creaţiei, are un erotism mai evoluat”. Între aceste elemente care credeți că este cauza și care efectul?

Cred orbeşte în ceea ce am spus. Este un lucru extraordinar de uşor de explicat şi de făcut credibil ceea ce am afirmat, pentru că erotismul stă la baza nu numai a creaţiei, dar erotismul stă la baza procreaţiei şi dacă fără erotism nu s-ar fi născut lumea, fără erotism nu putea să se nască nici arta, zic eu. Erotismul este impulsul primar al omului către naşterea unei alte lumi, fie a unei lumi materiale, făcând copii şi înmulţind omenirea, fie a unei lumi imaginare pe care o face artistul, poetul, chiar şi omul de ştiinţă, pentru că şi el este un creator. Fără erotism eu cred că lumea n-ar putea exista, mai mult ca sigur că aşa este.

Vreţi să spuneţi că există erotism din tinereţe, cel carnal şi până la bătrâneţe, aşa cum l-aţi întâlnit Dvs. la peste 70 de ani? Mă refer la întâlnirea din Germania cu un poet din Belarus.

Da, da, e adevărat. Mă bucur că v-aţi amintit de întâmplarea aceea uluitoare. Omul acela este foarte, foarte deosebit. E drept că nu ştia prea bine germana, dar ne înţelegeam că aveam răbdare să aştept până scotea el o vorbă în limba germană, dar era un gânditor, vorbea mai mult prin tăceri şi când spunea o propoziţie pe aceea o memorai. El mi-a spus un lucru în care eu cred până în ziua de azi şi voi crede până la capăt. Mergând prin pădure, era ca un Paradis, lângă un castel foarte frumos, acolo aveam noi o bursă, şi la un moment dat am găsit nişte tulpiniţe de copac cumva împletite foarte ciudat, care păreau făcute de mâna omului ca un semn lăsat câtre cineva ca să transmită un mesaj. Găsind acel obiect destul de ciudat i l-am arătat şi i-am zis că probabil era lăsat intenţionat spre a fi găsit de cineva, şi el a spus: „Vai ce copil eşti, intenţia nu este a omului, intenţia este întotdeauna a drumului. Acest lucru mi s-a părut extraordinar de profund şi de interesant. Drumul practic indică destinul nostru, drumul ne indică traseul în viaţă, drumul are intenţia”.

Vă propun să trecem de la erotism la un moment pe care nu ştiu cum să-l definesc: de sensibilitate, de emoţie, încât aici la Reşiţa, după lectura unei proze a unui coleg, când aţi fost invitată să citiţi poezie, doar după câteva cuvinte v-aţi oprit. Se poate traduce în cuvinte acel moment?

Se poate. Am început să citesc şi la un moment dat rândurile, dar nu din cauza vederii, au început să se încalece şi m-am simţit dintr-o dată paralizată. Probabil că a intervenit o emoţie foarte mare, ceea ce la mine nu se întâmplă. Eu nu am trac niciodată, sunt foarte histrionică şi sigură pe mine, dar nu ştiu, am realizat ceva în clipa aceea. În general la întâlnirile cu prietenii, de aici de la Reşiţa, cu care mă simt exact ca într-o familie, noi ne iubim între noi foarte tare, dar mi-am dat seama că poezie se citeşte mai puţin, iar poezia mea este foarte intimă, foarte personală şi m-am gândit ce le spui tu acestor oameni, că tu vorbeşti din profunzimea interiorului tău şi poate că ei nu înţeleg, sau nu consonează cu tine, pentru că în general se citeşte proză, care ţine de social, de politic, de lucrurile din jurul nostru pe care le trăiesc toţi oamenii, dar dacă tu vorbeşti numai despre tine şi despre partea ta ascunsă. Atunci am simţit că paralizez, că nu voi putea să-i aduc în interiorul meu pe cei care mă ascultă şi dintr-o dată s-a produs acest accident şi m-a apucat o ruşine bruscă şi n-am mai putut să mai citesc. Moderatorul m-a lăsat până la urmă, dar în timpul ce au citit colegii mei eu nu am fost în stare să-i ascult, m-am gândit numai la ce mi s-a întâmplat şi nu aveam alt sentiment decât de ruşine totală şi credeam că în viaţa mea nu voi mai putea citi în faţa publicului. Pe urmă m-am regăsit şi se pare că am avut succes.

Eu fiind în sală, pot confirma acest lucru. Apropo de felul în care sunteţi apreciată de public: Recent, din câteva zeci de comentarii, făcute pe Internet, cu referire la un interviu al Dvs., am ales unul: „Nora Iuga e Unică, da, cu literă mare. Nu cunosc altă femeie care să îţi dea atâta chef de viaţă, atâta euforie”. În ce constă forţa aceasta de a seduce publicul?

Nu ştiu, eu nu sunt conştientă de ea, dar m-am gândit de multe ori pentru că simt asta şi mi se spune tot timpul. Eu cred că lucrul este extraordinar de simplu. Eu sunt omul cel mai natural din lume, mie nu mi-e ruşine de nimic. Eu mă expun în faţa oricui exact aşa cum sunt. Mie nu-mi place să fiu nici ultra intelectuală, doamne fereşte, nu-mi place să caut un limbaj ales, prin care să impresionez, eu pot să vorbesc foarte bine cu manichiurista, cu vânzătoarea de la alimentara, vorbesc exact ca toată lumea. Sunt veselă tot timpul şi chiar în momente foarte grele eu îmi găsesc echilibru. Am să vă povestesc o situaţie reală. Când a murit soţul meu am fost îngrozitor de lovită, pentru că noi am trăit 35 de ani împreună şi puteam trăi încă mulţi ani, el având 58 de ani când a murit, şi am avut o căsnicie absolut ireproşabilă, cred că nu ne-am certat niciodată. Atunci, eu, ca să vedeţi spiritul de a mă reface, de a-mi reveni, de a nu mă lăsa să mă prăbuşesc, m-am gândit să fac ceva ca să nu mă mai gândesc la aceasta. Aşa că, după ce l-am înmormântat, a doua zi mi-am cumpărat un teanc de broşuri cu cuvinte încrucişate, integrame şi o lună întreagă, de dimineaţa până seara, n-am făcut altceva decât să dezleg cuvinte încrucişate, ca să-mi ocup creierul, ca să nu mă mai gândesc la ce am pierdut. Astăzi am de multe ori momente în care mă simt vinovată faţă de el că am încercat să-l alung cu forţa din gândul meu, ca să mă pot salva. Şi m-am salvat, sunt puternică, foarte puternică. Cred că asta este.

Recent i-aţi declarat reporterei de televiziune, Cristinel Ungar-Ţopescu, că lucrul cel mai important pentru Dvs. este bucuria… Vorbiţi-ne despre acestea. De pildă, ceea ce discutam mai înainte, faptul că sunteţi adulată de public este una din bucuriile Dvs.?

Faptul că sunt adulată de public s-ar putea în mod inconştient să mă bucure foarte tare, dar nu-mi dau seama dacă asta mă bucură. Pe mine mă bucură orice. Începând cu dimineaţa, când mă trezesc, îmi beau cafeaua şi mă uit pe fereastră, să văd dacă a răsărit soarele şi în momentul în care văd primele raze de soare intrând pe fereastră, deschid fereastra, îi fac cu mâna şi îi spun „Bună dimineaţa, soare”. Această chestie este copilăroasă dacă vrei, dar e un fel de a-ţi începe ziua cu o bucurie. Iubesc soarele la nebunie. Sau, după duş mă duc şi mă uit în oglindă. O femeie bătrână, de aproape 90 de ani, să se uite în oglindă, să-şi zâmbească şi să înceapă să-şi spună: „stai că nu eşti chiar într-atâta de urâtă, parcă mai merge”, şi atunci iarăşi mă bucur. Iată, vă spun nişte intimităţi. Îmi găsesc resurse de bucurie. Iubesc viaţa şi ştiu că şi la 90 de ani poţi să te bucuri în fiecare clipă dacă îţi găseşti singură prilejuri de bucurie. Oamenii nu ştiu să se bucure, din cauza asta suntem o societate căreia nu-i merge prea bine pentru că, nu ştiu de ce Dumnezeu, căutăm cu lumânarea lucruri pe care să le urâm, sau de care să fim nemulţumiţi, în loc să căutăm reversul adică bucuria care a existat chiar şi atunci când tremuram de frig, în vremurile acelea îngrozitoare.

Sper că nu aveţi nostalgia acelor vremi?

Fără să fie vorba de nostalgie, Doamne fereşte, dar resurse în viaţă găseşti…O bucurie în viaţă este să respiri, o bucurie este să bei apă, gândiţi-vă că alţii nu au nici asta.

Sunteţi una din puţinele scriitoare din România căreia i s-au recunoscut meritele literare prin acordarea unor numeroase distincţii. Dintre acestea am să amintesc doar două, care nu sunt din partea Uniunii Scriitorilor din România: Premiul „Frederik Gundorf”, conferit în 2007, de Academia Germană şi Ordinul Naţional „Pentru Merit”, acordat de preşedintele Klaus Iohannis, pentru dăruirea şi talentul cu care v-aţi implicat în promovarea imaginii României. Fără a aminti premiile acordate de breasla scriitorilor şi altele de la diferite instituţii, vă întreb ce semnificaţie au ele pentru omul Nora Iuga?

Vreau să vă spun că premiile nu mă încântă foarte tare. Într-adevăr am primit vreo cinci premii de la Uniunea Scriitorilor, apoi de la Filiala Uniunea Scriitorilor Bucureşti, premii de la mai multe reviste importante, de la oraşe, dar Premiul „Gundorf” m-a bucurat foarte tare, ca un premiu pe care-l primeşti în Germania, un premiu foarte mare, de la Academia pentru limbă şi poezie din Darmstad. Acest premiu mi-a fost acordat pentru poezie, dar mai ales pentru traducerile nenumărate pe care le-am făcut, din limba germană şi nemţii ştiu să recompenseze şi au făcut-o cu brio, eu având enorm de multe burse în Germania. Timp de vreo zece ani nici nu mai ştiam ce eram mai mult, nemţoaică sau româncă, eram în Germania sau în România. Sigur, aceste două distincţii mari m-au bucurat cel mai mult. Prima, Crucea de Merit în Ordin de Cavaler, mi-a acordat-o fostul preşedinte al Germaniei, domnul Ioachim Gaut şi mi-a fost înmânată la Bucureşti, de fostul ambasador al Germaniei în România. Recent am primit o distincţie şi mai mare, acordată de preşedintele Klaus Iohannis: Ordin de Merit în Grad de Comandor. Mai trebuie să vă spun că de fapt, nu atât medalia m-a bucurat peste măsură, dar m-a bucurat peste măsură că mi-a dat-o Klaus Iohannis. Nu ştiu câţi oameni mă vor iubi după ce vor citi aceste rânduri, dar sunt absolut convinsă că dacă România are o şansă să se afirme în această Europă şi în lume ca o ţară cu calităţi, ca o ţară care poate să-şi arate valorile, cred că cel care ne poate scoate în lumea bună este preşedintele Klaus Iohannis şi sunt foarte tristă că sunt voci care îl contestă şi nu-şi dau seama de ceea ce reprezintă acest om pentru România.