logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

 

Călin Chendea
redactor al revistei „Arca”, Arad

 

 

Optimistul neînţeles

 

Anathema este numele unei formaţii de rock din Liverpool, fondată în 1990 (conform biografiei publicate de site-ul radioului online lastfm.com ). În primii ani, bandul s-a remarcat lansând două albume de death metal, un stil zgomotos, dur până la extrem. Dar, începând cu cel de-al treilea album, Eternity (1996), membrii trupei au trecut treptat la un sound progresiv, atmosferic, mult mai melodios.

Judgement, înregistrat în iunie 1999, va consolida noul stil, în mare parte depresiv, pe alocuri disperat, piesele aducând, pe alocuri, cu Pink Floyd sau Radiohead. Următoarele două discuri, A Fine Day to Exit(2001) şi A Natural Disaster(2003), au mers pe aceeaşi direcţie muzicală.

După multe schimbări în componenţă şi o pauză discografică de şapte ani, în 2010 a apărut cel de-al optulea album, We're Here Because We're Here, care a beneficiat de mixajul binecunoscutului muzician şi inginer de sunet Steven Wilson (membru al trupei Porcupine Tree). În momentul respectiv, acesta declara: „E cel mai bun album la care am avut plăcerea să lucrez vreodată”. O confirmare a acestor spuse a venit din partea revistei „Classic Rock”, care a desemnat We're Here Because We're Here drept Albumul de Rock Progresiv al Anului. De remarcat şi colaborarea solistului vocal Ville Valo de la trupa finlandeză HIM, care interpretează piesa Angels Walk Among Us.

Un alt album important, Distant Satellites, a fost lansat în martie 2014. Diferit de precedentele prin mult mai multe sonorităţi electronice, discul a fost înregistrat în Norvegia, o parte din piese fiind, din nou, mixate de Steven Wilson.

logoAnathema, în următoarea componenţă: Daniel Cavanagh – chitară, voce; Vincent Cavanagh – chitară, voce; Jamie Cavanagh – chitară bas; Daniel Cardoso – claviaturi; Lee Douglas – voce; John Douglas – percuţie, a realizat cel de-al 11-lea album de studio, The Optimist, care apărut la 9 iunie 2017.

Potrivit liderului şi fondatorului bandului Anathema, Daniel Cavanagh, conceptul albumului a fost inspirat chiar de coperta propriului lor disc A Fine Day to Exit (2001), care reprezintă o fotografie luată de la bordul unui autoturism aflat pe o plajă.

Povestea este semi-autobiografică deoarece „am folosit un «surogat» în persoana Optimistului”. „Am pus în acest personaj note, versuri, sentimente şi, în mod crucial, speranţele şi temerile noastre şi l-am făcut subiectul pieselor”, declară Daniel într-un articol chiar pe site-ul trupei anathemamusic.com .

Vocalistul Vincent Cavanagh adaugă că „despre tipul care era la bordul maşinii de pe coperta albumului A Fine Day to Exit n-aţi fi ştiut niciodată ce s-a întâmplat. The Optimist este călătoria lui fără sfârşit, enigmatică, mişcătoare şi captivantă, cu ale ei dificultăţi existenţiale.”

Titlul primei piese, 32.63N 117.14W se referă la coordonatele exacte pentru plaja Silver Strand din San Diego unde a fost făcută fotografia care a devenit coperta albumului menţionat şi este o foarte inspirată introducere pentru un album conceptual. Mai întâi sunetele oceanului, cu ale lui valuri care se lovesc de ţărm, apoi efortul eroului (Optimistului) de a ajunge la propria-i maşină, unde, după ce porneşte motorul dă drumul la staţia radio, scalează până când găseşte postul preferat de muzică şi ne introduce astfel direct în următoarea piesă, Leaving It Behind, ale cărei prime acorduri electronice, stranii şi sacadate, ne aduc aminte de sound-ul Portishead. Apoi riff-uri agere de chitară ne conduc spre o piesă rock zgomotoasă, puternică, poate pentru unii chiar abrazivă. Versurile sunt însă destul de pozitive:

„The lies, they know/ They know every little thing, inside/ But I said no/ And I'll make everything inside alright/ Cause I am leaving it behind/ Stop feeling dead inside tonight”

„Minciunile, ele ştiu/ Ele ştiu toate amănuntele, dinlăuntru/ Dar eu am spus nu/ Şi am făcut ordine în mine însumi/ Pentru că las totul în urmă/ Nu mă mai simt mort pe dinăuntru în seara asta”

Endless Ways beneficiază de vocea melodioasă şi pasională a solistei Lee Douglas. O piesă reprezentativă pentru stilul cu care ne-a obişnuit Anathema pe ultimele lor albume de rock progresiv. Începutul lin, la pian, lasă senzaţia unei balade. A doua jumătate a piesei are un riff extrem de atrăgător de chitară, care apoi generează un vârtej de sunete bombastice, pe alocuri dure, în care regăsim şi orchestra de coarde. Textul descrie fermecătorul, magicul moment în care ne îndrăgostim, cu bucuria acelei victorii pe care ne-am dori-o definitivă, fără a mai fi răniţi, fără a mai avea inimile frânte.

„My life will never be the same/ And my heart is never going to break/ For you, I loved in endless ways”

„Viaţa mea nu va mai fi la fel/ Şi inima mea nu se va mai frânge/ Pentru tine, am iubit la nesfârşit”

Piesa nr. 4 dă şi titlul albumului, The Optimist. Începutul este din nou la pian, lent melodios. Fermecător duetul celor doi solişti vocali, Vincent Cavanagh şi Lee Douglas, din nou o pereche senzaţională, sprijiniţi foarte bine de riff-uri armonice şi hipnotice de chitare, precum şi de o orchestraţie blândă, plăcută. Textul, cu mesaj optimist, evidenţiază un nou drum al eroului. Acesta conduce maşina prin noapte, visând doar la viitorul ce va să vină.

„Drive at night, slowly/ Running in headlights, run away, run away/ (...) The life we left behind/ Dreaming all our life”

„Şofează noaptea, încet/ Alergând la lumina farurilor, fugi, fugi/ Viaţa pe care am lăsat-o în urmă/ Tot visând fără încetare”

Urmează o piesă instrumentală, San Francisco. Acorduri de pian ceva mai alerte sunt dublate de un ritm sacadat de instrumente de percuţie, iar sintetizatorul creşte pe alocuri tensiunea, într-o dezvoltare sonoră repetitivă care sugerează o călătorie rapidă cu maşina. Totuşi, sound-ul este monoton pentru o piesă destul de lungă (5 min.).

Springfield, cea de-a şasea piesă, are o introducere timidă, printr-un solo de chitară melodios şi delicat, preluat apoi de tobe şi de sintetizatorul care induce o atmosferă de mister, tocmai potrivită pentru vocea solistei Lee Douglas.

Versurile evidenţiază şi mai mult tărâmul hilar în care a ajuns călătoria muzicală.

„How did I get here?/ I don't belong here”

„Cum am ajuns aici?/ Nu aparţin acestor locuri”

Ghost, cu versurile sale, face lumină, dezvăluind taina povestirii. Persoana iubită apare asemeni unei năluci în noapte, într-o magie cu multă lumină.

„You, saw you/ Yes you, saw you// Trick of the light/ Stop for the night// Tired and confused/ Saw you, saw you”

„Te-am zărit/ Da, pe tine te-am zărit// Un şiretlic al luminii/ Adăpostindu-te peste noapte// Obosit şi confuz/ Te-am zărit

Vocea inocentă, serafică, a aceleiaşi Lee, este înconjurată de acorduri de pian melodioase, dublate de discrete sunete de percuţie. Orchestra de coarde, cu o eleganţă devastatoare, ne duce cu gândul la Angelo Badalamenti, ca a sa celebră şi misterioasă temă din coloana sonoră a filmului Twin Peaks.

logo

În contrast, Can't Let Go, are un ritm alert, furnizat pe tot parcursul piesei de bateristul John Douglas. Riff-uri de chitară construiesc, în mod măreţ, texturi de sunete bogate şi vibrante. Vocalistul Vincent Cavanagh dezvăluie gânduri vaporoase, chiar aeriene. Iubirea nedefinită, neîmpărtăşită, pe care n-ar lăsa-o, totuşi, să plece.

„If you are not there/ I'm coming down this road again/ If you I love/ Then where are you?/ I'm coming down, down again/ Cause I can't let go”

„Dacă nu eşti acolo/ Voi coborî din nou pe acest drum/ Dacă pe tine te iubesc/ Atunci unde eşti tu?/ Cobor din nou, cobor din nou/ Pentru că nu pot renunţa”

Piesa cu nr. 9, Close Your Eyes, duioasă, dar şi melancolică. Tristeţe indusă de pian şi de vocea solistei Lee Douglas, a cărei interpretare ne aduce din nou aminte de Portishead. Trompeta din partea a doua creează o atmosferă de club de jazz întunecat şi discret.

Nici versurile nu sunt chiar pozitive. Un îndemn la visare, la drumuri în doi, drumuri însă întunecate.

„Sleep tonight/ And dream on/ Just dream on/ For the dark roads/ For the dark roads/ For you and I”

„Dormi/ Şi visează/ Doar visează/ La drumurile întunecate/ La mine şi la tine”.

Penultima piesă, Wildfires, o altă progresie ciclică. Începutul este, din nou, al pianului, vocea lui Vincent cu vocalele sale bântuitoare, cu ecou, creează un ton întunecat, bizar. Elementele de percuţie devin incomode prin repetarea sacadată, ca într-o explozie controlată de sunete.

Versurile ne atrag atenţia asupra momentului în care ne punem anumite întrebări existenţiale. Ar putea fi prea târziu...

„The eye in the sky/ The who, the when, the why/ Who am I?// It's too late”

„Ochiul din cer/ Cine, când, de ce?/ Cine sunt?// E prea târziu”

Albumul se încheie cu o piesă de aproape 12 min, o lucrare, Back to the Start. Sunetul valurilor oceanului, care bat uşor plaja, deschid o construcţie superbă şi în acelaşi timp dureroasă. Vocea lui Vincent, mai melodioasă şi mai plăcută decât în cântecele precedente, orchestra de coarde, percuţia, vocile secundare, toate dublate de versurile răscolitor de sincere, ne transferă starea eroului principal ajuns în pragul lacrimilor. Povestea unui veşnic neînţeles, născut ca să sufere, care a ajuns să iubească, din nou, o persoană care nu-l acceptă, nu-l îndrăgeşte. Ceea ce, în mintea lui de îndrăgostit, nu poate fi adevărat, e doar o minciună care aduce totul, încă o dată, spre un alt început dătător de optimism.

„They don't understand/ ‘Cause they don't talk for me/ (...)/ I'm only made to suffer/ (...)/ And all I need is you/ But you don't know it's true/ It's impossible/ Unbelievable/ Do you see it now?/ Do you see it now?/ And a lie's comin' back to the start”

„Ei nu înţeleg/ Pentru că nu vorbesc pe înţelesul meu/ Am fost făcut doar să sufăr/ Şi tot ce am nevoie eşti tu/ Dar tu nu ştii că e adevărat/ E imposibil/ De necrezut/ Inţelegi asta acum?/ Şi minciuna o ia de la început”

Aşadar, The Optimist nu e doar o colecţie de melodii frumoase, e un album care trăieşte ca un tot unitar. În ciuda unor momente uşor plictisitoare, majoritatea secvenţelor scot în evidenţă capacitatea compoziţiilor de a capta sentimente generale, cum ar fi iubirea, pierderea, dar şi speranţa dătătoare de optimism. Toate exprimate cu tărie şi har, atât printr-o instrumentaţie plină de aranjamente superbe, cât şi prin vocile încântătoare ale celor doi solişti, Vincent şi Douglas.