POEZIE

Ramona Băluţescu
poetă, Timişoara

Eu cred că, luminînd

Sîntem aleşi de patimi,

Care ne desenează, cu degetul, pe frunte,

Dîre ale norocului

Şi nenorocului.

Tot astfel cum, din puncte şi linii,

Poţi scrie o scrisoare de dragoste –

Şi frunţile noastre, în Valea Plîngerii,

Vor lumina a noroc,

Sau vor adăsta, calpe şi neferoase,

După cît am visat a dorinţă,

După cît am dorit,

După cît am ocolit dorinţa,

Prefăcîndu-ne ai vieţii –

Cînd noi doar treceam.

Ceai din căni de copii

Într-una din încăperile numelui tău locuiai tu.

Şi eu îţi băteam – chiar şi noaptea – la poartă, spunîndu-l,

Căutînd gîlceavă şi venind cu plocoane celor care-l ştiau,

Şi-aproape plătindu-i să îl rostească, odată cu mine,

Hîşîind cîinii cu joarda, din preajma lui,

Şi punîndu-l pe pernă, ca pe un Înger, Îngeraşul meu,

Spre dimineaţă, alături,

Cînd deja şi ecoul era sleit să participe

La joaca mea de-a servitul de ceai din căni de copii,

Din care, uneori, ai fi putut să te prefaci că bei,

În numele Tatălui, şi-al Fiului,

Şi al Stafiei lucrurilor ce-ar mai fi avut loc în matcă,

Dar nu s-a vrut.

Prinsă

Ajută-mă să dorm.

Trimite-mi flori cu armătură imperială,

Şi nopţi de tihnă.

Sînt ca o insectă veche, în ambra greşelilor tale,

Şi împietrirea n-a fost niciodată somn,

Ci veghe şi destrămare.

Dar spre mîntuire

Într-o zi o să vină un vîrcolac mare,

Şi o să-ţi spună că trebuie să plece cu pielea mea,

În schimbul mîntuirii tale.

Vei ridica din umeri şi vei căuta o pungă de cadouri –

Aşa eşti tu, toţi cei care-ţi bat la uşă

Pleacă de-acolo cu dar,

Din dar.

Dimineaţă în Dorsoduro

Mă trezesc în sunet de clopote:

E ca şi cum buzele tale

S-ar îndrepta, corect geografic, spre corpul meu,

Şi s-ar opri la o limbă de bronz – distanţă,

Acut, febril şi ceremonios.

Pîinea nedată

Îmi atingi,

Cu gesturi atîta de temătoare,

Faţa,

Şi mîna-ţi cade,

De parcă în fiecare corolă

Stă şarpele zilei sau şarpele nopţii,

Să îţi pîndească-mpărţirea.

Şi nu ştii

Că-n marele catastif

Frîngerea gestului tău e trecută la pîinea nedată,

De şarpele zilei sau şarpele nopţii,

De care te temi atît.

Apăsat

Să te dezbrac,

Să-ţi ar trupul temeinic, cu botul,

Cum citeşte un orb în Braille,

Apăsat,

Surdul, în exploziile de soare,

Şi prostul, în rotirea stelelor,

Nededicată lui.

Caldă uimire

Mă scald în soarele de seară.

Pe corpul aproape gol, ca pe clavir, se cîntă,

Ca pe nădejdea unui tuberculos,

Ca pe dansul şoptit, ascuns de lume,

Al cangurului căruia i-a ars marsupiul.

Nici nu ştim din ce clipă a vieţii

Am ajuns un balast,

Înveşmîntaţi în resemnare,

Ca-ntr-un cocon de mătăsoasă tristeţe.

E doar că, uite, la ceas de seară,

Încercăm să ne facem părtaşi paingilor, în colţuri,

Şi te umple de caldă uimire că şi aici,

Peste mările şi ţările condamnării noastre, ajunge soarele,

Într-o neretractilă, nedezgustată-ncercare s-atingă tot,

Încălzind această masă uscată, încă vie.

Schiţă cu pisică şi tu

Muzica bună ţine pînă tîrziu lîngă casa mea,

Chiar şi acum, cu noapte şi ploaie,

Şi-mi iau locul în pat, lîngă fereastra de deasupra străzii în care,

Pe întuneric şi ceaţă, trece doar izul mării, de pe canale,

În umbre ce se amuză amintindu-şi gondolierii de demult,

Mîngîi pisica inexistentă din felul în care-mi închipui că se stă la aşa o fereastră,

Şi mă strecor lîngă spaţiul pe care-l ai mereu lîngă mine,

În patul meu şi în existenţa mea,

Îmbrăţişînd toate aceste absenţe, ca pe copiii nimănui,

Atîta de avizi de o clipă de tandreţe, înainte de marea plecare spre somn,

În botoşei.

Neputinţe

N-am învăţat să calc cu moartea pe moarte.

Cu viaţa mea,

Păşesc pe puntea suspinelor tale,

Făcîndu-mă luntre cînd vrei să treci,

Prăpastie în calea furilor,

Şi bulgăre de zăpadă,

Cînd, după puterile tale, firave,

Vrei să loveşti,

Fără să-ţi vatăme iarna mîinile.

N-am învăţat să strălucesc după visele tale.

Îmi ia prea mult pregătirea patului

Pe care să-ţi pleci capul,

Ca să-mi visezi îndepărtarea şi răstignirea.

Socoteală

Îmi scad din viaţă anii în care te aştept.

Îmi scad din viaţă anii în care plîng, aşteptîndu-te.

Îmi scad din viaţă somnul, cu visele

În care te ţin aşa de strîns,

În braţe,

Ferindu-te.

Îmi scad din viaţă anii de privit în jos,

Îmi scad din viaţă viaţa pierdută, iubindu-te.

Nu rămîne prea mult –

Cît o minge pe care, lovind-o, jucîndu-te,

O ştii nerănindu-te,

Tăcut, tumultuos.

Vremi vechi

Cînd plîng, e ca şi cum undeva, sub crusta mea,

Se instalează un zeu păgîn, pentru odihnă.

De cele mai multe ori plîng liniştit,

Cu faţa tăcută şi-ntoarsă, ca o mănuşă, spre sinea sa,

Acolo unde, aproape de moarte, visează zeul

Odgoane de vise, cu doruri altfel decît le ştim acum,

Şi mîngîieri ce nu se dădeau desfăcute din mînă, decît coapte.

Cînd plîng, o parte din lumea veche

Mai pare că încă n-a renunţat la veghea sa,

De gheare şi solzi,

În care, mai mult ca acum,

În noua orînduire, ce se proclamă „a dragostei”,

Abaterile încă se rezolvau năvalnic şi drept,

Chiar şi cu sîngele rece.

Ultimele

Să nu deschizi ochii!

E doar luna, ce trece, zănatică, prin părul meu,

Din tei.

Voi veghea.

Nu voi spune nimic.

Poate voi încerca să-ţi mîngîi faţa.

Mă voi opri la timp.

Te voi privi, doar.

Nu va ţine mult.

Vor fi doar cîteva zile în care să fiu, fără oprelişti, parte din umbra ta,

Ca o mantie de durere, ţesută

Cu caznă, în ani,

De stăpîna refuzului

Ce, azi, îşi începe numărătoarea rămasă,

Cu palma curbată după fruntea ta,

Pentru încă patruzeci de zile.