LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

Călător per pedes

Pe Patrick Leigh Fermor (1915-2011), scriitor captivant, uneori la limita picarescului, l-am descoperit abia recent, deşi ne-a fost atâta timp contemporan şi corect cunoscător al nostru, al românilor. Unii comentatori îl consideră aventurier, comparabil cu James Bond. Acum, după ce l-am citit, ezit să adopt o astfel de apreciere fără o prealabilă nuanţare. Cu precizarea că scopul acestor însemnări nu stă în a-i reconstitui viaţa pe care oricine o poate cunoaşte grosso modo din internet. Vreau să spun doar că viaţa sa a fost mai curând interesantă decât aventuroasă, chiar dacă, la un moment dat, a făcut parte din trupe speciale şi a condus un comando care a răpit un general al Wehrmacht-ului. Nu factologia, nu astfel de episoade i-au conturat şi consolidat însă imaginea în posteritate, ci opera sa. Căci scrierile aventurierilor, când au acest dar, sunt pur factologice, epice în exces, lipsite de harul meditaţiei, al introspecţiei, al reflexivităţii şi, la urma urmelor, chiar de un mesaj, altul decât cel al adrenalinei în ebuliţie. Ceea ce nu e cazul cu Leigh Fermor care are toate calităţile deficitare literaturii de aventuri, plus un subtil simţ al umorului, perceptibil ca un curent de aer proaspăt de-a lungul scrierilor sale.

Opera care i-a asigurat notorietatea e o trilogie pe care a conceput-o pe baza însemnărilor cam împrăştiate, în parte şi pierdute, din timpul „faptei”, cum şi, mai ales, cu sprijinul unei memorii performante. Iar „fapta” e o călătorie în care avea ambiţia să străbată pe jos Europa din Olanda până la Constantinopol. Primul volum cuprinde relatarea drumului de la De Hoek, Olanda, până pe cursul mijlociu al Dunării, la Esztergom, şi n-a fost tradus în română. Al doilea, cel care a suscitat aceste însemnări, Între păduri şi ape*), continuă relatarea prin Ungaria, Ardeal şi Banat, până la Orşova şi Ada-Kaleh, iar ultimul, Drum întrerupt., apărut abia postum, în 2013, continuă povestea de la Porţile de Fier la Muntele Athos. E, în concepţia, elaborarea şi editarea acestor memorii de călătorie, o întreagă istorie care se întinde pe durata a aproape 80 de ani.

Patrick Leigh Fermor s-a remarcat încă din perioada şcolară prin inteligenţă, capacitate cognitivă, imaginaţie şi nonconformism. La 18 ani a fost exmatriculat din prestigioasa King's School din Canterbury, pentru că s-a plimbat de mână cu fiica unui negustor. Detaliul ni-l oferă prefaţatoarea volumului, Jan Morris, reputat istoric, care nu ne spune însă dacă vina ţinea de regulamentul şcolar sau de încălcarea unor cutume de castă. Oricum, se pare că sancţiunea, în ciuda severităţii, nu i-a dăunat lui „Paddy”, care, graţie curiozităţii sale intelectuale şi pasiunii pentru lectură, a ajuns pe cont propriu la un nivel de cultură impresionant, putându-şi totodată satisface în voie şi pasiunea pentru hoinăreală, ca şi cunoaşterea altor neamuri şi limbi. M-a ispitit înspre comentariu cel de al doilea volum al trilogiei sale, Între păduri şi ape, deoarece drumul povestit aici trece printre pădurile şi apele din Ungaria, Ardeal şi Banat, dar mai ales pentru reflecţiile cu care călătorul întâmpină realităţile sociale descoperite la fiecare pas cu uimire şi interes. De fapt, de-a lungul întregii sale călătorii, două sunt ţintele sale de interes constant: natura şi oamenii.

Leigh Fermor porneşte în această călătorie la 19 ani, în 1934, dar are în sânge sentimentul naturii, ca un fel de dependenţă fiziologică, şi tocmai aici rezidă motivaţia aspiraţiei de nu merge decât pe jos, spre a putea gusta cu toate simţurile, de la firul ierbii, înfăţişările naturii: „Printre culturile verzi erau presăraţi maci, în aer plutea miros de fân, trifoi şi lucernă, iar nişte cai cu coamă roşcată păşteau în tihnă. Îmi doream să nu se termine călătoria.” Asta era la un popas în pustă, prin Ungaria, în Marea Câmpie Ungară, cum îi spune el, căreia îi admiră măreţia, dar unde îl şi neliniştesc puţin şatrele de ţigani pe lângă care înnoptează, ca şi „enigmaticele cumpene de fântâni” care „dau câmpiei un aer dezolant; ziua par nişte catapulte lăsate în părăsire, iar când lumina e pe ducă amintesc de nişte spânzurători sau de bârnele cu roată din picturile lui Hieronymus Bosch.” Sau, când trece din Ardeal în Banat, după un popas la Tomeşti, ca să ajungă spre sud, pe valea Cernei, evită drumul prin Lugoj doar pentru a rămâne sub vraja pădurilor, doarme o noapte sub un stejar şi a doua seară ajunge la Caransebeş, unde îşi face culcuş în cărămidăria de la marginea oraşului. Apoi generalizează: „Astfel de călătorii îţi prilejuiesc o fericire înălţătoare.” Să nu uităm că autorul şi-a definitivat fugarele însemnări târziu, ceea ce înseamnă că reflecţii cum e aceasta din urmă aparţin sexagenarului, dar nu înseamnă că sunt mai puţin autentice de vreme ce au devenit expresia nostalgiei întreţinută prin decenii de o redutabilă memorie afectivă.

Prima parte a drumului a făcut-o efectiv singur, pe jos, în condiţii meteo destul de vitrege, prin Germania fiind încă zăpadă. Odată ajuns la Esztergom însă, situaţia se schimbă radical şi tânărul pasionat de singurătăţi silvestre se dovedeşte dintr-o dată neaşteptat de sociabil. Calitate care i se revelează lui însuşi în primul rând, graţie unei recomandări cu care vine de acasă, către o înaltă personalitate din Esztergom, importantă reşedinţă arhiepiscopală a Ungariei. A acceptat-o cu oarecare scepticism, pentru orice eventualitate, dar s-a dovedit salutară, transformându-l dintr-un călător solitar şi auster într-unul răsfăţat şi parţial asistat. Vom înţelege ceea ce s-a întâmplat, remarcând observaţia prefaţatoarei Jan Morris: „Casta conducătoare a Ungariei era încă în mare măsură aristocrată [...]: semeaţă, adesea excentrică, anglofilă şi extrem de primitoare cu inteligentul şi atrăgătorul tânăr englez.” E o realitate veche aici, anglofilia maghiară e de notorietate: dovezi elocvente la îndemână fiind imitaţia fidelă la Budapesta, pe Dunăre, a arhitecturii Parlamentului de pe Tamisa sau idealul nobilului maghiar de a-şi însuşi stilul de viaţă al gentry-ului englez. Ceea ce şi reuşea, suscitând şi astfel, printre altele, admiraţia tânărului călător pentru unguri şi Ungaria. Dar şi admiraţia asta îşi are istoria ei ca filomaghiarism uşor psihotic, devenind la un moment dat un trend şi o stare de spirit, pornite odată cu Revoluţiile de la 1848 şi cu romantismul. El nu e însă nicidecum un caz singular. Îl recunoaştem, printre altele, încă din 1857, în însemnările de călătorie ale lui Richard Kunisch**): „Există la această naţiune” – scrie acesta – „ceva care impune admiraţia străinilor.” Apogeul admiraţiei, cu serioase implicaţii politice, l-a atins maghiarofilia pasională şi contaminantă a împărătesei Sissi, căreia maghiarii i-au răspuns pe măsură, spre dezaprobarea constant bombănitoare a vienezilor. Dar ecourile s-au păstrat, cum se vede, până dincolo de Primul Război, pentru că maghiarii ştiu să-şi întreţină imaginea, iar junele Patrick a fost cucerit din prima clipă de ospitalitatea amfitrionilor săi, de ţinuta lor, de bibliotecile lor, de conversaţia şi anturajul lor, de palatele sau conacele lor. Gazda sa din Esztergom îi dă recomandare pentru popasul următor şi tot aşa, e transmis etapă cu etapă, ca un oaspete de soi, de-a lungul Ungariei şi apoi a Ardealului. Popasurile se cam prelungesc, gazdele îl invită la petreceri, la excursii, mai călătoreşte şi călare, mai şi cu câte o maşină şi în astfel de ocazii îşi mărturiseşte remuşcările de a-şi fi trădat legământul de călător auster cu care pornise. Între timp îşi sporeşte cunoştinţele despre unguri, despre istoria şi limba lor, dar constanta sa uimire admirativă nu-i întunecă „uzul raţiunii”, reflecţiile sale nedepăşind niciodată rezonabilul: „După secole de rătăciri prin Asia, au ieşit din culise şi s-au instalat în centrul scenei”, unde, în mai puţin de două veacuri „au devenit respectabili”, stăpânind o ţară recunoscută ca un mare regat creştin. Limba maghiară este şi ea motiv de uimire, pentru că „Venind din locuri îndepărtate şi nefiind înrudită cu limbile germanice, latine sau slave învecinate [...] totul în această limbă este diferit, nu doar cuvintele în sine, ci şi modul lor de formare, sintaxa şi gramatica şi, mai presus de toate, modul de gândire care le-a adus la viaţă.” Ceea ce-l contrariază însă e tocmai impetuozitatea acestui mod de gândire, exprimată prin intoleranţă şi xenofobie, mai ales după Trianon, episod inubliabil, rămas într-o perpetuă sângerare. Cât e în Ungaria, toţi cei care află că vrea să treacă în România, chiar dacă n-au fost acolo, îl avertizează apocaliptic: „E un loc îngrozitor! Sunt cu toţii tâlhari şi escroci! Nu poţi avea încredere în ei. O să-ţi ia tot ce ai şi – aici îşi coborau tainic glasul – văi întregi colcăie de boli venerice, ai grijă!” Călătorul, copleşit de ospitalitatea şi de grija ce i se poartă, îşi păstrează totuşi rezervele sale. La trecerea prin Slovacia, observase „un prim indiciu despre tăria convingerilor iredentiste ale maghiarilor.” Dar, reflectează el cu deplin rezon, „de la pierderea Transilvaniei [...] simpla menţionare a României le făcea sângele să clocotească, iar amputarea aceasta cred că era şi mai dureros resimţită decât pierderea Slovaciei, mult mai mult decât cedarea părţii sudice a Ungariei antebelice în favoarea Iugoslaviei. Va trebui să abordez mai târziu această problemă dureroasă şi insolubbilă.”

O abordează, într-adevăr, de cum trece în România şi tot timpul cât străbate Transilvania. Unde realitatea e cu totul alta decât cea asupra căreia fusese prevenit, confirmând mai curând imaginea pe care el însuşi şi-o prefigurase din lecturi: „Transilvania [...] îmi era un nume familiar de când mă ştiam. Era chintesenţa şi simbolul unui tărâm straniu, pierdut printre păduri, aproape mitic; iar la faţa locului părea şi mai exotică şi mai fermecătoare.” I se spusese că în România nu se poate intra pe jos [?!]. Aproape de graniţă ia, aşadar, trenul, dar de cum ajunge la Curtici coboară şi porneşte mai departe per pedes. Peisajul, rămâne încă familiar: pustă, „cuiburi de berze, fântâni cu cumpănă, oi, vite şi ţigani plecaţi la drum.” Și bivoli. „Însă era o diferenţă însemnată în ceea ce-i priveşte pe oameni.” Nu e sigur dacă nu e doar o părere, dar are impresia că trăsăturile lor au „un aspect mai latin” decât al ungurilor. Iar mai încolo, poposeşte printre ţărani ieşiţi la lucru în câmp, bărbaţi, femei, unele „purtându-şi bebeluşii în eşarfe atârnate de gât” şi remarcă admirativ chimirele bărbaţilor şi iile femeilor. Dar adevărata revelaţie e constatarea că se putea înţelege mai bine cu ei nu în maghiara rudimentară şi a lui, şi a lor, ci chiar în limba lor: „Era minunat: homo, femina, nasus, manus, folium, canis, bos, vacca şi caballus îmi răsunau delirant în minte. Spuneau câmp şi fag. [...] Cât de ciudat mi se părea să găsesc cuvinte latineşti aşa departe de naţiile înrudite!” Le va găsi de acum peste tot, iar ele îi vor stimula reflecţiile filologice de la speculaţii etimologice până la traducerea efectivă şi admirativă a Mioriţei. Toate consideraţiile sale sunt expresia unui tânăr cultivat, candid şi onest. Cel mai bine se disting aceste calităţi în Munţii Banatului, unde e găzduit de „ciobanul Radu”, nu la o stână sau sălaş, ci într-un fel de casă-cetate cu gospodărie şi familie vastă, tată bătrân, soţie, fii, fraţi, unde e primit cu copleşitoare ospitalitate şi trăieşte varii revelaţii precum stârnirea focului din cremene, amnar şi iască, furca de tors, cuvinte noi, cojoc, căciulă, doină,mămăligă, sau cele enigmatice, de direcţionare a boilor – hăis şi cea –, care-l amuză şi încearcă să le desluşească noima.

Pe tot parcursul însă, până apucă spre Banat, beneficiază de recomandările nobiliare pornite din Ungaria şi transmise nobilimii reziduale din Ardeal, astfel încât anturajul său este şi aici predominant maghiar, dar cu largi deschideri şi fără puseuri resentimentare înspre lumea majoritar românească. Atmosfera, aşa cum Leigh Fermor o percepe petrecându-şi vara pe la conacele din Conop, Săvârşin, Căpâlnaş, Bulci, Zam, cum şi înspre Cluj şi Târgu Mureş, e cu totul alta decât cea din Ungaria. În Ardeal găseşte o nobilime scăpătată, trecută prin reforma agrară postbelică, dar care se străduia, şi încă reuşea, să-şi păstreze rangul şi ospitalitatea, conacele, bibliotecile, arborii exotici şi colecţiile de fluturi. Ţăranii deveniseră şi ei mici proprietari şi, din aceste poziţii, cooperanţi cu stăpânii de odinioară. Călătorul, ajutat desigur şi de sexagenarul care transcrie acele întâmplări de demult, observă reaşezarea stărilor după Unire şi defineşte corect specificul straniu al noilor realităţi: „De bine, de rău, moşierii şi ţăranii se cunoşteau de multe generaţii, în vreme ce oficialităţile din Regat erau nişte nou-veniţi şi pentru unii, şi pentru ceilalţi; pentru moment, o anume simpatie reuşise să supravieţuiască schimbării frontierelor şi conflictelor din trecut. «Îmi amintesc de bătrânul conte...» l-am auzit spunând mai târziu pe un cioban român, «câţi cai şi trăsuri avea! Era tare frumos. Și acum, uite, a rămas un moşneag sărac!» [...] Măcinaţi de nostalgia trecutului şi neavând de-a face decât cu semenii de pe proprietăţile învecinate şi cu ţăranii care lucrau acolo, [foştii mari moşieri] trăiau un vis străvechi, genealogic, aproape confucianist, şi multe dintre propoziţiile lor se încheiau cu un oftat.” Tot specific realităţilor pe care le descoperă în Ardeal este şi melanjul etnic, istoric sau matrimonial, care s-a produs aici în timp. Soţia contelui din Căpâlnaş, bunăoară, doamna Tinca, era româncă din familie înnobilată şi se afla cu soţul în perpetuă polemică pe teme istorice, ceea ce nu tulbura armonia cuplului. Când moare mama contesei, Leigh Fermor asistă la slujba care e oficiată „în salon”, în limba română, de un preot greco-catolic, cu părul şi barba tunse cu îngrijire, spre deosebire de preoţii ortodocşi, cam hirsuţi. Nobilul din Bulci se distinsese în Parlamentul antebelic prin apărarea cauzei românilor, iar acum, postbelic, regele Carol II al României îl numise Grand Veneur du Roi. La conacul acestuia întâlnise invitaţi din Bucureşti. Atmosfera era cordială, l-a uimit constatarea că bucureştenii vorbeau între ei numai franţuzeşte, iar eleganţa lor intimida pe toată lumea: „– Ce eleganţi sunt, a spus contesa. Te fac să te simţi provincial şi demodat.” Chiar el, junele călător, pervertit pentru moment de la austeritate la hedonism, trăieşte o scurtă idilă semiclandestină cu o tânără bovarică dintr-o astfel de familie crepusculară şi deducem că era româncă pentru că el ţine să precizeze ca pe o curiozitate că numele ei se rostea cu accentul pe a doua silabă: Angéla.

Consideraţiile sale istorice, foarte frecvente, se bazează întotdeauna pe trăirile de la faţa locului coroborate cu lecturi din bibliotecile fabuloase ale conacelor care-l găzduiesc. Amfitrionii îl duc cu maşina de la Săvârşin la Hunedoara, pentru a-i arăta Castelul Huniazilor. Cetatea Devei, pe la poalele căreia trec, nu-i suscită nicio reflecţie, în schimb „principala fortăreaţă a marelui Hunyadi” i se arată „aşa de excentrică şi de teatrală, încât, la o primă privire, părea complet ireală.” Totodată, aici i se rotunjesc imaginile „marelui Hunyadi”, Iancu de Hunedoara, şi a lui Matei Corvin, care-i apar ca impunătoare personalităţi ale istoriei europene, iar disputele pe seama originii lor i se par derizorii. Dimpotrivă, susţine el, originea lor incontestabil românească şi contribuţia lor la măreţia istoriei maghiare şi a luptei antiotomane, ar trebui să constituie un motiv de concordie şi de solidară mândrie pentru ambele naţiuni. De altfel, pretutindeni pe unde umblă, egala sa admiraţie pentru români şi unguri nu e precupeţită şi îl încântă mai ales când îi vede alături prin târguri sau reuniuni festive: „Aceste straie săteşti alese dădeau oricărei adunări un aer festiv, mai ales că frumuseţea unguroaicelor şi româncelor nu era deloc de neglijat.” Pentru ca altădată, tot cu un astfel de prilej, entuziasmul său, plin de acea candoare şi bună-credinţă de care aminteam mai sus, să se exprime în mărturisiri ca aceasta: „Nu mai cunosc pe nimeni care să aibă, ca şi mine, aceeaşi simpatie pentru ambele tabere prinse în luptă şi-mi doresc mult ca acestea să se împrietenească.” La urma urmelor, tocmai această inimă largă şi generoasă cu care întâmpină toate descoperirile din locurile pe care le străbate, conferă caracterul reconfortant şi farmecul istorisirilor acestui simpatic hoinar.

* Patrick Leigh Fermor, Între păduri și ape. La pas spre Constantinopol: de la Dunărea de mijloc până la Porțilede Fier. Introducere de Jan Morris. Traducere din engleză și note de Mariana Piroteală. București, Humanitas [Memorii. Jurnale], 2016.