LECTURI PARALELE
Ionel Bota
Oraşul, o amintire onirică. Despre poezia lui Matei Vişniec*
Marile teme ale literaturii au corespondenţe în lirica fiinţei „stigmatizate” dar în poezie expresia singurătăţii tragice nu „explică” excesiv definitivarea unei „stăpâniri” decisive a motivului. După cum ceea ce am numi acum, cu un termen preluat de la Ihab Hassan, vânzoleala metaforei în poezia modern/ post-modernă acţionează, prin efecte, ca o scrisoare deschisă a unui eu demisionar de la pupitrul reveriilor ca să-şi realimenteze bateriile pentru o altfel de aşezare, a cărţilor de joc edificând castelul ilusiilor. În poezia lui Matei Vişniec, câtă a scris şi a publicat până acum, ilustrul, deja, dramaturg, ludicul nu face atâta vâlvă dar dimensiunea înaltă a vieţii e catapultată între idealuri, acolo unde măscăriciul spaţiului public, suferindul melancolic şi risipitorul de idiosincrazii ale numirii lucrurilor, îşi desfăşoară numărul, cu programată incurie, între asceza amintirilor şi imaginarul totalitar. De pildă, în volumul din 1982, urmând debutului, tema absenţei subliniază opţiunea fiecăruia dintre noi de a invoca pretextul „salvării speciei” dintr-o solidarizare la toate propoziţiile sentinţei, numai în forul interior al fiinţei. Unanimitatea întâmpinării creaţiei, fără a se fi amestecat cerneluri şi proiecte, are în vedere un acelaşi cenzor, eul auctorial, urmând coincidenţele elementare, exclusivismul reprimat al metaforei, statutul de „cap limpede” al instanţei marginalităţii.
În volumul Oraşul cu un singur locuitor, efectul (care ne priveşte pe noi, cititorii) vine din relatare, nota Radu G. Ţeposu, tot criticul echinoxist sugerând că persistă o ceremonie sumbră, o expiere precum o „damnaţiune ludică”, imaginaţia provocând experienţa iar evocarea transcriind viziunea. Noi am zice, altfel, că eul poemelor, „lezat” în interpretarea partiturii realului de obsesia de-construcţiei, prezidează ad-hoc un „juriu” al lucidităţii maxime şi aparenţele unei precarităţi a motivelor dejoacă seria unor repetiţii ale spectacolului live („nu vă sfătuiesc să luaţi masa cu mine/ v-aş putea întreba dacă şi vouă/ iarba vi se pare verde/ iar cerul vi se pare albastru/ şi dacă în inima voastră/ animalul alb şi tăcut/nu moare de foame.”) sub semnul uimirilor. Integrarea interogativului, patetism interior, aduce cu un fel de „represalii” ale iniţiaticului dar dincolo de o notaţie jurnalieră, aceeaşi realitate injectată cu predictibilul convenţionalului transformă în meditaţie, aproape deprimantă ca un lamento al paradoxului, transpunerile sonorizante dintr-o facondă a ireverenţiosului.
În poemul lui Matei Vişniec, sentimentele sunt exprimate, nu relatate („mă întreba oraşul, de ce ascunzi totul, de ce,/ vrem să ştim sfârşitul, urlau călătorii din gara centrală/ părăsindu-şi valizele grele şi alergând după mine”) iar edificarea unui discurs liniar fascinează ca un vals pasional, cu ritmurile/ ritmările susţinute de voci de fundal. Oraşul, motiv, furnizează tema unului, un insolit colocviu al fiinţei tuturor disperărilor, e un interesant-ciudat „fenomen” fiziologic în care iremediabilul, chiar, se costumează în poezie a sferelor. Cumva, într-o mefienţă, păgubitoare, a temporalului, eul liric îşi recuperează, în insolitul aşteptării, instinctul de supravieţuire: „Uneori îmi pun costumul cu dungi aurii,/jobenul înalt, papionul de catifea,/ mănuşile albe, îmi iau bastonul subţire şi/ pipa de abanos/ şi mă plimb nepăsător prin faţa secundei/ care mârâie, mârâie, mârâie//în oraşul cu un singur locuitor/ timpul are o singură secundă/ ochiul meu vede o singură dată/ urechea mea ascultă un singur sunet/ prin parcul cu un singur arbore/ fac plimbări de un singur pas//în serile ploioase moartea mea se naşte,/ ruşinnată, din capul mirat al cifrei unu/ mă simt vinovat, alerg pe străzile unde,/ mă închid într-o florărie şi rostesc/ un singur cuvânt misterios// pasărea care trăieşte într-o singură picătură de aer/ mă vede, se repede asupra mea şi moare/ la o singură bătaie de aripă de mine// pentru o singură secundă/ mă simt cuprins de dorinţa de a călători/ intru în sala de aşteptare, mă aşez/ în unicul, înfricoşătorul scaun uriaş//treul cu o singură fereastră/ şi cu o singură trecere prin univers/ se apropie” (Plimbări prin faţa secundei. Dorinţa de a călători, p. 33-34)
Experienţele eului „locuitor” consună cu un inedit iniţiatic, teribilism producător de permutaţii în antecamera verosimilului. Pe aliniamentul răspunsurilor factice, sarcasmul legitimează „anchetarea” mimat patetică a hiperfuncţiei pe care noi o numim a adorativului. Un orfism anapoda „strangulează” elanurile nerăbdării iar un idilism al solitudinii e dispensa dezactivării revelaţiilor („de ce strigi la mine, mă întreabă/ câinele oraşului aproape plângând,/ de ce strigi aşa de urât la mine?// sunt singur, îi răspund/ şi mă cuprinde frica”), viaţă-fascinaţie, moarte-fascinaţie, „lecturi” ale deprimării într-o re-configurare restrânsă a lumii Unului protagonist. Dar viziunea e integratoare, funcţionalismul explică anvergura ceremonialului formativ, metaforă „cariată” iconoclast, pitită în catacombele unei ironii care prinde între ele inelele ficţiunii ca, apoi, să desfolieze atent (prea)încifratul ton elegiac, farmecul indelebil al „restanţelor” afectivului şi demantelând de astă dată pur şi simplu irepetabilul.
Avem, desigur, în poemele cărţii, o memorie a viului compostând heraldica unui topos în care asumpţiile derivei identitare preliminează, decupând, amănuntele cotidianului „întâmplărilor cu Makta”. În schimb, eul auctorial pare a răsfoi, vesel, amintiri onirice pliate peste elemente de sens şi mister, ordonează alte/ noi paliere ale hagiografiei motivelor în secţiunea Lupta cu oraşul. Visul poetului înainte de a redeveni cal, parcă pregătind strămutarea thanatică. Factura acidă a discursului, eul fiind, la alte nevoi, un actant coroziv, defineşte un capricios mărturisitor al „intervalului”, autoevaluându-şi „monstruozităţile” boeme: „Uneori oraşele mele nu se mai lăsau vopsite/ atunci izbeam cu bidineaua tocită în fereastra/ împăratului/ ce se întâmplă ce se întâmplă/ spunea împăratul ieşind în stradă cu picioarele/ goale nu e nimic grav spuneam cu oasele mele/ nu se mai lasă vopsite// împăratul îşi scotea carnetul de însemnări/ numele dumitale spunea el Matei Vişniec/ spuneam/ împăratul răsfoia răsfoia dintr-o/ dată rămânea cu degetul în aer izbucnea în râs/ da da/ am prevăzut-o şi pe asta.” (O amintire, p. 59)
Alteori, omul-poezie e un scolastic prodigios răsucind odată cu calupurile de hârtie ale temporalului şi actul de naştere al tuturor nuanţelor adeziunii la solemnitatea unei destrămări, nuanţe şi ele scrise, cu un soi de dramatism al frustrării, despre necontenitele revărsări de reverii. Astfel, mai ales în ciclul Descrierea poemului, eul auctorial este iconodulul răvăşit de patimile elaborărilor memoriei („o, cerească amintire, deşănţat-o,/ în pâine rodeşte zilnic un blestem/ şi din mărul tăiat în jumătate/ iese un vierme care vrea să mă cunoască”), el se lăfăie, risipitor candid, în tevatura unor ciudate anti-revelaţii, ca nişte note de subsol ce îndeplinesc, la modul cinic, pasajul mirajului trecerii prin vămile posterităţii. Doar că despre „bestia protocolară”, conştiinţa de-a-ndoaselea, tocmai lucrurile absente depun mărturie, sufletul aceleiaşi amintiri bate mătănii evlavioase, peroraţia lumii-carnaval, malgré, „desenează” pe nisipul patetismelor, epura unor convalescenţe (Vişniec nu a fost şi nu este un generaţionist împătimit în opinii), în fine, dezolarea. Eul, deci, mărturisind revelaţia unei ctitorii aulice, oraşul noii mistici, şi, primind mai eliberat înlăuntrul lucrurilor, spiritul odihnit, aglutinând (nihil nove sub sole) în frisoane apocaliptice: „(...) scriu despre transparenţa oraşului despre/ cei care ştiu deja că scriu despre/ transparenţa oraşului/ scriu despre cei care mă pândesc prin ocheannele de mâine şlefuite/prin spaţiul subţire rămas între inel şi deget/ despre cei care hohotesc în somn visându-mă/mort şi sfâşiat de singurele patru himere ale oraşului/ ori bătut în cuie la poarta oraşului alături/ de acele semne prin care automobiliştii/ sunt anunţaţi că trebuie/ să moară// mă apropii de inima poemului şi-mi înfig/ dinţii în ea/îmi retrag gura plină de sânge şi boabe de/ sare îmi curg printre rănile străvezii/ cei mai mulţi îşi întind pâinea pe buzele mele/ pâinea lor nesărată şi-o sărează/ prin tamponare grotescă de rănile mele/astfel prind gust toate mâncărurile oraşului/ despre toate acestea aş fi vrut să scriu” (Descrierea poemului, II, p. 88-89)
Poetul se hrăneşte din propriile damnări, compilează stări, nelinişti, febrilitate, e în căutare precipitată a sacramentului ascuns, poesia, dar e mereu deasupra, el este, mereu, întemeietorul, demolatorul, decidentul, oponentul. Lumea întreagă nu se poate tămădui, între gânduri şi imagini („fiecare poem răspundea la cuvântul da şi fiecare da se rotea deasupra lui nu/ aşa era pe atunci şi pretutindeni/ se iveau zorile şi pe străzi/ era linişte”), poza unui malaxor de atemporalitate nu dă bine rătăcirilor, vulnerabilul nu „funcţionează” cu măsuri de greutate, şubrede seducţii mai sunt patria, femeia şi cartea fericirilor posibile, Au-dessus de la mêlée, proiecţia fermă, dar cagrenată de instinctul supravieţuirii melancolicului voluptuos-empatic. Eul se insinuează numerolog interferând „otrava” realităţii: „În galop – bestie ascunsă – protocolară// acestea erau cuvintele din care/ în ziua de 13 decembrie trebuia să încropesc/ un poem, dar cum, cum să încropesc un poem/din mizeria sufletească a vatmanului/ din secolul îngenuncheat în faţa/ fântânii secate cu toate leşurile cailor săi/ risipite pe faţa câmpiei, eu trec cu cizmele grele/ peste trupurile în descompunere fiecare pas/ înseamnă un umăr, un cal mort,/pentru fiecare fir de iarbă moare un animal/ însetat” (Descrierea poemului, p. 98)
Decompoziţia mortificată e partea alergică dintr-un plan despre „povestea fiinţei”, în cochilia intimităţii eul prefigurând, deja, provocările unui colaj orb, trist precum tăcerea dintre cuvinte, evaziv ca un vis. În cuptorul încins al oraşului, centru al obsesiilor, concesia tragică va fi „arderea” realităţii. Fiara e conştiinţa înzăpezită în afecţiune rece, în demenţa mortificării vremelniciei: „greaţa pătrunde în fântână ca un cub/auriu şi feţele sale se răstoarnă în liniştea frunţii noastre, poetule, ademenitorule,/ bestie tristă, cuvintele tale nu-mi spun nimic/ nu pot să-mi scriu poemul cu aceste cuvinte/ vrei altele, na altele, dă-mi altele, cuvintele/ rotitoare ca muştele pe gâtlejul cuvântului, dă-mi singurătatea calului mort şi moartea/ din adâncul cubului// Macabeus, compilatorul, se întorcea vesel pe/ stradă ne-am repezit la el şi i-am aruncat în apă/teancul de cărţi.” (Descrierea poemului, X, p. 98)
* Matei Vişniec, Oraşul cu un singur locuitor, Editura Paralela 45