LECTURI PARALELE

Constantin Dehelean
eseist, Arad

Arta paricidului, o ecuaţie deschisă, cu multe necunoscute*

„Opera, dar şi biografiile autorilor trebuie încă descoperite, deşi fac parte dintr-o «istorie secretă a literaturii române»”.

Cu aceste cuvinte îşi începe „discursul critic” Co rnel Ungureanu în cea mai recentă carte a sa*. Culegerea de studii-eseuri ar fi trebuit să facă parte dintr-un proiect vast, cu bătaie lungă, despre cultura şi civilizaţia românească. Proiectul încă pare să fie un vis al Profesorului timişorean, având în vedere că e necesară, în viziunea Domniei Sale, elaborarea unei sinteze, adusă la zi, cu noile instrumente, cele proaspete ale prezentului, despre ceea ce se numeşte cultură şi civilizaţie, spunem noi, ancorându-ne în paradigma a ceea ce tot Dânsul defineşte: „geografia culturală (vs. „literară ”, sn. – C D)”, în contextul geo-politic actual.

Politica şi poetica transgresiunii , primul capitol al cărţii, conţine redarea in rezumat, a definirii conceptului de „geopolitică” cu provocarea, încă dilematică, a acestui concept necesar a fi aplicat în noua paradigmă a cercetării literare. Spune autorul: „Raporturile pe care le propune geopolitica inaugurează o (altă) istorie secretă (sau nu, spunem noi) legată de alte interdicţii. Ele ţin de aceeaşi Cortină de Fier, dar nu numai de ea: ţin de tot ceea ce o societate legată de tradiţie aşeza sub semnul întrebării. Depăşirea unei Cortine înseamnă şi desfiinţarea altora, devenite inutile într-o lume fără frontiere”.

Parcimonios, autorul cărţii elaborează o succintă trecere în revistă a drumului dinspre autor spre opera lui, comentând diverse puncte de vedere începând cu cele ale lui Proust (Contre Saint Beuve), escaladând apoi curajos parcursul pe care îl propune şi prin punctul de vedere al lui Freud (Dostoievski şi paricidul). Problema paricidului atinsă de corzile psihanalizei, cu trimiteri precise la personaje emblematice (Oedip, Hamlet, Karamazov), pot fi puncte de plecare pentru o nouă explicare a originii operei literare în binomul autor-personaj. Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati sunt cei care pot fi borne ale unei cercetări legate de fenomenul acesta neliniştitor şi dramatic care este literatura.

*

În schema lucrării, ce înglobează capitole dintr-o posibilă istorie literară, sunt „fotografiate” personalităţi literare care şi până acum au fost motive de analize, de valorificări sau de revalorificări punându-se în ecuaţii, în egală măsură, viaţa autorilor şi viaţa personajelor acestora. Epicul şi romanescul celor două direcţii vectoriale ale operei se succed în analize de multe ori nu prea confortabile, mai ales având în vedere clişeele cu care învăţarea din istoriile literaturii române ne-a „învăţat”(sic!). Se pot stabili, citind cartea de faţă cu suficientă atenţie, problematici uneori pline de substanţă, alteori provocând mirare că istoricii literaturii nu s-au obosit să scormonească în texte, şi să scoată la lumină cu energie partea subterană a actului creaţiei.

Tainele nevăzute şi neştiute ale genealogiei autorilor prin personajele operelor literare devin obsesii de netăgăduit ale originii. Mama, tatăl, familia într-un cuvânt, devin piloni de creativitate în trama, dar şi în drame, în egală măsură, în ce au scris Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati ori Mateiu Caragiale. „«Taina» devine subiect al operei, încifrarea, unul din procedeele majore ale procesului de creaţie. Autorii caută «taina», secretul personajelor şi al lumii lor. Sunt, de multe ori, într-un univers alternativ, în care se petrec istorii de o abjecţie sau de o cruzime greu de înţeles”.

Tudor Arghezi pare să fie cel mai vizibil marcat tocmai în demersul lui de a-şi căuta justificarea originii. Paricidul din opera lui (mai exact din proză) se bazează pe enigma creată de autorul însuşi cultivând cu insistenţă o anume necunoscută, fiindcă tot am pornit de la ideea ecuaţiei. Algebra operei argheziene cultivă echivocul. Ochii Maicii Domnului este romanul enigmei nedescifrabile. Originea din înalta societate a mamei Sabina e o obsedantă căutare a originii aristocratice. Acelaşi lucru îl aflăm citind şi Cimitirul Buna-Vestire. Semnul tatălui este complementar originii dinspre mamă. Niciodată recunoscut de tată, miza originii olteneşti poate fi o alternativă, o nevoie de echilibru în biografia autorului.

Mihail Sadoveanu este un alt model de căutări ancestrale, sub vădita influenţă a miturilor străvechi, a eresurilor create cu măiestrie de însuşi autorul. Coborâtor în genuni, căutător al cărărilor vieţii, autorul Baltagului, călătoreşte pe toate drumurile posibile spre origini. Tărâmul mioritic se împleteşte cu iniţierea venită din cele mai tainice vremi. Creanga de aur se suprapune pe aceeaşi schemă cu a romanului Vitoriei Lipan, peste căutarea primordială. Călătoriile în istorie, cronologiile, sunt punctul forte al prozei sadoveniene. Timpul care „se petrece” nu pare a fi soluţia. Necunoscuta ecuaţiei paricide, lasă suficient loc şi pentru necunoscuta spaţială. Drumurile căutării obsedante se întretaie de multe ori, ele venind în aceeaşi măsură din Dumbrava minunată sau din Ţara de dincolo de negură. Uneori căutările obsedante se concurează complementar. Esoterismul e o doctrină tainică, dar în aceeaşi măsură, grotescă, de o vulgaritate stridentă (Creanga de aur vs. Mitrea Cocor). Autorul Artei paridului...îl aşază pe M. Sadoveanu alături de Voiculescu, Blaga ori M. Eliade într-un perimetru al fascinantei căutări a unei lumi în care trebuie să supravieţuiască, în marasmul doctrinar care a cuprins cultura românească la mijlocul veacului XX.

Panait Istrati pare să fie cel mai mult legat de un spaţiu geografic. Pentru acesta mahalaua, ciulinii Bărăganului sunt obsesii pentru a nu-şi devoala originile. Aspiraţia către Răsărit, către Noul Ev, neliniştea autorului tot mai efervescentă, se dovedesc a fi apropierea de soluţia ecuaţiei despre care tot vorbim. Dar, dramă! Istrati face un salt, ieşind din absurd: trădează mitul comunist de care s-a molipsit la Moscova, pentru a-şi contura adevăratele nelinişti ale originii în plin Occident, la Paris.

Mateiu Caragiale este, poate, cel mai tranşant în privinţa originilor. Coborâtor dintr-o origine strălucită, face tot posibilul pentru a-şi ascunde descendenţa, atât de vizibilă în epoca lui. Se înconjoară de o sumedenie de personalităţi (K. Zambaccian, Al. Bogdan-Piteşi), care se pun chezaşi pentru rescrierea biografiei. Istoria, biografia mai exact, a lui Mateiu se încheie la Arnoteni. O lume dezrădăcinată, hulpavă, bezmetică este, credem noi, adevărata origine a autorului, aşa cum aceeaşi este originea operei lui.

Maladiile secolului şi strategiile militare converg spre noi căutări. Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu sunt ceea ce am putea spune paradoxurile acestei ecuaţii ciudate. Opera acestora conturează ceea ce mai târziu se va spune a fi instituţia socială a originii.

H. Papadat-Bengescu, are un statut de fiu/fiică natural/ă a Înaltei societăţi. Dar o societate în care predomină „vicii inavuabile”. O decadenţă stridentă, grohăitoare, înspăimântă pe cei care parcurg romanele autoarei. Ecuaţia prin care se defineşte originea, sau originile nu are necunoscute. Totul este explicit. Înalta societate nu mai este un reper. Boala devine un fapt în sine. La fel ca şi decadenţa. Rafinamentul şi eleganţa sunt estropiate. Este vizibilă o poftă nebună a personajelor de a ieşi în stradă, de a se tăvăli în noroi. Ciclul romanesc al Halipilor este o dovadă preemtorie a ceea ce importanţi critici şi istorici literare au definit o „asumare” a operei, extrem de dureroasă.

Camil Petrtecu este, poate, cel mai vizibil „strateg” în ce priveşte originile. Autor lucid, el însuşi îşi vede opera ca pe un tratat de strategie militară. Propria viaţă este suma vieţilor personajelor lui. Indiferent că este vorba de Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, sau de Nicolae Bălcescu din Un om între oameni, individualităţile/personajele romanelor, a nuvelelor sau a pieselor de teatru camilpetresciene converg spre ceea ce el spunea explicit: „Niciun român nu a iubit vreodată neamul său cu deznădejdea şi furia cu care l-am iubit şi am suferit din cauza lui”, „Bun sau rău, acest neam românesc este neamul meu. Chiar dacă sunt exasperat, l-am iubit cu patimă neţărmurită”, spune Camil Petrescu undeva, în corespondenţa sa. Cornel Ungureanu se apleacă cu asupra de măsură asupra fenomenului, ecuaţia enigmei paricide fiind foarte aproape de soluţia finală: o strategie a vieţii, a eroismului, chiar cel de toate zilele, bazată pe arta militară. Putem spune că toate personajele lui Camil Petrescu, biografiile acestora, sunt soluţii pentru ecuaţia paricidă.

Era nouă şi istoriile înaltei societăţi privite într-o oglindă retrovizoare , sunt posibile dileme ale căutării originilor. „Literatura nouă” este o himeră şi o certitudine în acelaşi timp.

George Călinescu se vrea în aceeaşi măsură arhitectul desăvârşit a Lumii Noi şi a Artei Noi. Marele arhitect este şi Ioanide precum creatorul lui din cele două romane călinesciene. Aspiraţia spre o lume bine clădită, perfect armonioasă, visul construirii Marii Catedrale sau a Marii Case a Culturii sunt doar câteva din certitudinile naşterii, a existenţei Omului primordial. În romanele lui Călinescu, ecuaţia originii se contopeşte cu actul creaţiei. Originea biologică şi ontologică a Insului nu mai e o necunoscută. Totul de construieşte solid, pe ruinele unei lumi care a apus, crede autorul, pentru totdeauna. Lumea veche, decrepită, falsă şi absurdă se va înlocui, da, se va înlocui!, cu o alta, aceea a certitudinilor. Omul nou este la începuturi. Pare a se construi pe sine însuşi. Aici paricidul ne este decât o acoladă, aşezată pe ecuaţii definitiv pierdute.

Eugen Barbu, însă, vine, în aceeaşi epocă în care Noul pare a fi victorios cu o nouă paradigmă. Larvarul Gropii există într-o eternitate bulversantă. O eternă marginalitate nu poate fi ignorată, cu toată voinţa celor care veghează la Naşterea noului. Contemporan cu Scrinul negru, romanul barbian – excelentă frescă a marginalului – este y-grecul ecuaţiei, şi care a descoperit că x-ul pot exista într-un sistem, neexcluzându-se unul pe celălalt.

Deus ludens şi mesagerii săi în corul deplângerii şi amintirii Tatălui, aceasta poate fi paradigma ionesciană. Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, corifei ai transcendenţei ludice, se suspectează unii pe alţii printr-un fel de delir al negaţiei. Deus ludens înlocuieşte raţionalul. „După ce a făcut lumea, Dumnezeu cel adevărat a ieşit din scenă, iar omul a fost creat de locţiitorul său, demiurgul cel rău!”, este o remarcă tulburătoare a cărţii universitarului timişorean vădit impresionat de tumultuosul negator. Ieşiţi din imperiul dogmatic al totalitarismului, cei trei par a se înfrăţi tocmai prin ceea ce îi desparte: o pendulare stânga-dreapta, o paletare ideologică absurdă. O lume plină de rinoceri. Însuşi Ionescu spunea undeva: „să acceptăm întreaga cruzime a acestei lumi, lipsite de importanţă pentru că este efemeră”. Iată un demers al paricidului efemer!

Diavolul nu putea fi decât o fiinţă bastardă , sau o încercare de a trans-scrie drama paricidului plenar. Mircea Streinul, un prozator al Nordului românesc (Cornel Ungureanu îşi încheie cartea evocând ceea ce am putea spune paradoxul: extremă – centru. Prea puţin cunoscut, autorul din nord îşi scrie romanele pe o masă unde scrijeleşte frenetic paricidul, incestul, demonicul ca soluţie finală a revoltei. Geniul, dacă acesta ar exista, nu s-ar fi putut naşte decât din păcat.

*

Cartea lui Cornel Ungureanu este tulburătoare de la început până la sfârşit. Rod al unor decantări de subsol, de addenda la numeroase studii, Arta paricidului la români ar putea fi un capitol din Istoria secretă a literaturii române, lucrare apărută cu circa zece ani în urmă.

* Cornel Ungureanu, Arta paricidului la români, Editura Cartea Românească, 2017