LECTURI PARALELE

Simona Constantinovici
eseistă, Timişoara

Stilul care îşi respectă cititorii *

Luiza Caraivan, în această panoramare iscusită a scriiturii şi gândirii unei autoare sud-americane de anvergură, Nadine Gordimer, adoptă un stil simplu, ozonat, fără înceţoşări estetizante dezagreabile. Totul în beneficiul unui cititor care se vrea a fi, dincolo de orice, informat corect. Asistăm la călătoria printre culturi şi tipuri de civilizaţie, prin paradoxurile unui fel de a scrie care se hrăneşte din reţeaua de paradigme ale unei istorii încă vii.

Nobelizată în 1991, scriitoarea de origine evreiască, cu tată bijutier din Letonia, imigrant în Africa de Sud, a cunoscut notorietatea de timpuriu, într-o viaţă lungă, dedicată, în bună măsură, literaturii. Fragmentar sau firav comentată la noi, opera acestei autoare merită toată atenţia, nu doar pentru că surprinde inechităţile unei societăţi, ci şi pentru că promovează un stil aparte, inconfundabil, integrabil în filonul realismului.

Cartea Alteritate şi identitate: Nadine Gordimer în Africa de Sud post-apartheid, publicată la Editura Eurostampa, în 2016, este structurată în cinci capitole: I. Exil, memorie, victimizare; II. Lumea arabă; III. Feminitatea africană; IV. Violenţa tranziţiei şi V. Corpul suferind, ca metaforă. Luiza Caraivan precizează că au fost luate în considerare, în conceperea acestei lucrări, nu doar scrierile perioadei post-apartheid, ci şi romane, povestiri ori eseuri publicate înainte de 1990.

Mai ales azi, o astfel de carte, a unei scriitoare care a fost martor şi cronicar fidel al luptei împotriva inechităţilor de tot felul, devine utilă, într-o lume în care războaie atroce deschid ca la comandă graniţele şi sfărâmă sub talpă, nemilos, resursele identităţii. Știrile ne vorbesc de refugiaţi, ţările europene se angajează să-i primească, braţele par deschise spre un nou tip de comunicare. Regulile teritoriale se modifică din mers. Globalizarea îşi are, ca peste tot, limitele ei. Ne confruntăm cu întrebări fără răspuns, cu intersectarea unor moduri totalmente diferite de gândire şi civilizaţie.

O serie de concepte sunt analizate, prin prisma scrisului lui Gordimer, în această carte monografică. Celălalt versus alteritatea, feminitatea africană, corpul, cu tot ce implică acestea la nivelul adaptării şi reformulării identitare. Nu lipsesc din această ecuaţie, a redefinirii unor concepte, nume de referinţă din literatura ori din filosofia mondială, precum Michel de Montaigne, existenţialiştii Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, Emmanuel Lévinas, Jean Baudrillard etc. De asemenea, sunt înregistrate, la acest capitol, al bibliografiilor necesare, numele unor specialişti din domeniul teoriilor şi criticilor post-coloniale (Franz Fanon, Chinua Achebe, Abdul JanMohamed, Gayatri Chakravorty Spivak, Sara Suleri etc.). Din păcate, nefiind traduse în limba română, multe dintre scrierile acestor autori rămân necunoscute cititorului român. De altfel, fiind concepută iniţial ca o teză de doctorat redactată în engleză, Alteritate şi identitate: Nadine Gordimer în Africa de Sud post-apartheid îşi centrează bibliografia, în mare măsură, pe lucrări scrise în limba engleză. Probabil că, la o reeditare, printre generoasele pagini consacrate suportului bibliografic, vor fi inserate şi lucrări de specialitate care provin din alte spaţii de cultură, spre o mai adecvată şi diversificată captare a informaţiei.

De la primele rânduri, se recunoaşte marca stilului clar, concis, preferinţa autoarei pentru ceea ce poate fi lesne înţeles, fără arborescente camuflări ale subiectului, fără abstractizări monotone şi fără rost, care nu fac decât să bruieze receptarea adecvată a textului. Este o calitate aceasta: simplitatea în exprimare şi nevoia de a ţinti esenţialul. Deşi există, detaliile nu deţin supremaţia, ci incită, aproape obligându-l pe cititor să-şi reevalueze poziţia în raport cu rosturile literaturii.

În primul capitol, Exil, memorie, victimizare, materia se concentrează asupra unor povestiri emblematice din creaţia Nadinei Gordimer şi asupra a trei romane: Oamenii lui July (1981), Nimeni alături de mine (1994) şi La agăţat (2001). Discursul se focalizează pe similitudinile dintre teoriile vehiculate în cărţile lui Edward Said şi spiritul ficţiunii lui Gordimer, în lumina inepuizabilei, eternei, teme a exilului. Înainte de toate, sunt expuse pertinent formele exilului, aşa cum au fost ele teoretizate de Said, în lucrarea din 2000, Reflecţii asupra exiluluişi alte eseuri (Reflections on Exile an Other Essays), despre care nu aflăm dacă a fost tradusă sau nu în spaţiul de cultură românesc.

Se încearcă o definire a trei termeni, refugiat, imigrant, exilat, fiecare cu potenţele şi carenţele sale semantice. Urmând cursul unor povestiri sau eseuri publicate în timp, înainte şi după perioada post-apartheid, cercetătoarea timişoreană descoperă, în literatura autoarei sud-africane, patru categorii de emigranţi, imigranţi şi exilaţi. Aflăm că: „Povestirile şi romanele lui Nadine Gordimer sunt exemple de modalităţi în care trecutul din Africa de Sud poate fi recuperat, însă nu întotdeauna într-un mod pozitiv pentru personaje. Existenţa unei «Insule» a celor care trăiesc din amintiri fie atunci când se află în exil sau când se vor întoarce acasă ne face să întrebăm cum se poate ca societatea să devină conştientă de ceilalţi şi viceversa.” (p. 60)

În continuitatea celor analizate, se situează şi partea secundă a cărţii, Lumea arabă. Revin, în prim-plan, temele dislocării şi alterităţii, în contextul binecunoscut, şi în alte literaturi, al iubirii inter-rasiale. Romanul La agăţat (2001) va constitui, de această dată, nucleul investigaţiilor stilistice, al interpretării plurivalente.

În partea a treia, Feminitatea africană, romanul Nimeni alături de mine (1994) va deveni materialul de cercetare, în ideea de a familiariza cititorul de pretutindeni cu unele concepte sociale şi politice, greu de prins în grile definiţionale adecvate. Adevărul ar fi unul dintre acestea şi pluralitatea de sensuri pe care o presupune, în funcţie de teoria la care ne raportăm. Capitolul se concentrează, de asemenea, asupra femeilor de culoare din Africa de Sud, asupra dramelor pe care le comportă strămutarea acestora de la sat la oraş. Un subcapitol se intitulează, scurt şi la obiect, Rasa contează. De fapt, romanele lui Gordimer înregistrează mai multe forme de rasism, perceptibile în societăţile actuale. Eternul conflict dintre rase, imperfecţiunile sistemului Apartheid, conflictele politice sunt doar câteva dintre temele şi subtemele discursului său, reluate obsesiv. „Pentru majoritatea scrierilor sale există un singur subiect preeminent: rasismul instituţionalizat în formă directă sau indirectă.” (p. 105) Deşi nu au fost puţine vocile care au criticat-o, Gordimer a jucat un rol crucial în lupta împotriva rasismului, în centrul romanelor sale aflându-se permanent, după cum ne arată Luiza Caraivan, istoria netrucată, reală, şi discursul pregnant, fără echivoc, privind reabilitarea elitei de culoare.

În penultima parte, Violenţa tranziţiei, acul demonstraţiei cade pe profilul romanului Arma din casă (1998), pe relaţia dintre victimă şi criminal, dintre fiinţele vulnerabile şi cele violente, capabile de acte excesive şi inumane, într-o societate în care arma devine, în mod absurd, o cale normală de a rezolva o problemă. Avem un roman care preia cu obiectivitate elemente din înregistrările şi metodele folosite de Comisia pentru Adevăr şi Reconciliere (TRC), fondată în 1995, pentru a avea acces la mărturiile victimelor.

În partea ultimă a studiului, Corpul suferind, ca metaforă, autoarea analizează, pornind de la romanul Preţuieşte viaţa (2005), relaţiile pe care le instituie corpul bolnav cu ceilalţi, în lupta lui acerbă pentru însănătoşire şi supravieţuire. Sunt luate drept exemple două cazuri, un bolnav cu cancer şi altul, cu HIV. Sunt trecute prin filtrul analizei toate etapele de tratament şi reacţia corpului la bombardamentul cu citostatice sau cu şedinţele de radioterapie. Prin contrast, apar corpurile sănătoase, pline de vitalitate, senzuale şi creative. Tot timpul, răul e pus în balanţă cu binele, într-un tablou oximoronic de mari dimensiuni, care tinde să surprindă toate aspectele relaţiei cu sine şi cu ceilalţi, într-o lume care e dispusă, din ce în ce mai puţin, să accepte alteritatea, deşi o clamează la tot pasul. „Argumentul acestui capitol este că sănătatea şi boala sunt folosite ca tropi pentru o redefinire a relaţiilor private şi publice, precum şi ca mijloc de a explora noi probleme care apar în societatea din Africa de Sud. (…) Sănătatea a devenit un marker de auto-identitate, un mijloc de auto-recunoaştere şi recunoaştere a Celorlalţi.” (p. 157)

Ceea ce vrea să arate Nadine Gordimer, în romanul său, urmând punctele de interes ale unei viziuni puţin comode, este că: „Persoanele bolnave par să perturbe ordinea socială, în timp ce persoanele sănătoase sunt considerate ca fiind un mijloc de menţinere a ordinii prin păstrarea uni sta-naţiune necontaminat şi puternic.” (p. 190)

În general, Luiza Caraivan nu se abate de la logica şi structura romanelor, le disecă mărunt, le povesteşte, ţintind, astfel, spre cititorul care nu e familiarizat defel cu scrierile Nadinei Gordimer. E un procedeu reuşit, care demonstrează faptul că interpretarea nu poate începe decât atunci când conţinutul a fost integral devoalat, înţeles, când personajele au fost extrase, pentru a fi, mai apoi, puse în legătură, într-o încercare de analiză complexă, cu alte figuri asemănătoare ca percutanţă din creaţia autoarei sau, prin extensie, din cea universală.

Într-o analiză în evantai, extrem de minuţios ordonată, autoarea acestui studiu inedit cuprinde aspectele pregnante ale unei opere care îşi aşteaptă încă interpreţii în spaţiul de cultură românesc. Comparaţia cu alte tipuri de gândire, afine, pare a fi punctul forte al acestei cărţi. Luiza Caraivan mărturiseşte, la finele demersului său, cu aceeaşi, imperturbabilă, notă de autenticitate: „(…) eu sunt acel om din exterior care priveşte înăuntrul comunităţilor, folosind textele literare şi eseurile ca vehicule pentru a-l înţelege pe Celălalt, în încercarea de a sensibiliza cititorii cu privire la sensurile alterităţii contemporane, într-o lume care tinde spre globalizare şi unificare, în lupta împotriva discriminării.” (p. 193)

* Luiza Caraivan, Alteritate şi identitate: Nadine Gordimer în Africa de Sud post-apartheid, Timişoara, Editura Eurostampa, 2016