CRONICA LITERARĂ
Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad
Poezia eufonică*
Ovidiu Someşan face parte din tagma poeţilor cu talent nativ evident. S-a exilat singur deopotrivă într-un gen literar, se pare veşnic viu, sonetul, dar şi departe de lumea dezlănţuită, la Buteni, la marginea Munţilor Apuseni. Marca, formula primelor poezii, de multe ori recunoscute şi apreciate, devine, uneori, exclusivă. Tipar personal. Ovidiu Someşan a debutat cu sonete şi pasteluri în 1989. Splendide. Mai ales într-un timp istoric în care „poezia era – cum se zicea atunci – angajată” atît în formă cît şi în temă. Actuala antologie de poezie, Lumină şi trecere,la aproape trei decenii de la debutul editorial al autorului, se vrea una de reprezentare sintetică a autorului însuşi. Ea poartă acest titlu blagian prin sunet. E completată cu un grupaj omonim de inedite. Constat cu uimire consecvenţa de formulă a autorului peste care parcă n-au trecut anii, cu toate tentaţiile lor, inclusiv în evoluţia poeziei, a formelor şi obsesiilor ei stilistice. Acest sentiment e atît de puternic încît descoperindu-mi cîteva rînduri scrise de mine în 1989, la debutul editorial (şi anexate de Ovidiu Someşan într-un colaj critic la sfîrşitul cărţii), nu pot decît să le reproduc fără să schimb nimic. Iată-le: „Un sentiment blînd, luminos de panta rheistrăbate, de la un capăt la altul, poemul lui Ovidiu Someşan. Cum avem în faţă un autentic pastelist, trebuie să spunem că anotimpul lui preferat este toamna – deşi, cum vom vedea mai departe, nu singurul – cu aerul ei de îmbătrînire a lucrurilor, de descompunere vegetală, de înceţoşare a celor din jur: reflexul lor psihologic fiind reculegerea, contragerea retractilă a sentimentelor, nostalgia, visul cu ochiul deschis. Toate fără traume prea mari, nedramatic, ci în limitele unei împăcări senine”.
Totuşi, chiar şi atunci, în 1989, cîte un gînd acid, (atît cît se putea strecura prin cenzură), cu conotaţie socială şi, mai ales, politică, e prezent: „Nu-nvăţa să moară luna/ când vei fi cu iarba-ntruna,// vinovaţii stau la cozi/ şi osînda face plozi.// Când se mântuie proscrisul/ nu-nvăţa să moară visul/ (…) la picioarele statuii/ gloria-şi mănîncă puii…” (p. 24).
Excedat de puterea nativă irepresibilă de a scrie ritmat şi rimat, eufonic, în special sonet, poemele lui Ovidiu Someşan intră într-un scenariu mai amplu coregrafic, de la o pagină la alta. Iată şi o parte din poemul titular al cărţii: „– Să trecem…., zise/ o voce profundă şi calmă,/ eu aveam doar câteva zile/ şi încă ţineam sufletul mamei în palmă,// nu ştiu cât am umblat/ până am ajuns la copilărie,/ mă jucam şi deodată m-am bucurat/ că de jur-împrejur era numai veşnicie…” (p. 140).
La Ovidiu Someşan pînă şi sentimental morţii străluceşte, are frumuseţea lui surprinzătoare: „…a venit şi moartea,/ Doamne, ce departe-a// înflorit lumina,/ ţipătul şi vina.” (p. 149).
Poet pur şi simplu fără vîrstă şi nelinişti dramatice existenţiale, transferate eventual în experienţe lirice şi formale noi, Ovidiu Someşan rămîne, la vedere, un prestidigitator în prozodie şi muzică fină. „În dulcele stil clasic”, cum formula Nichita.
* Ovidiu Someşan, Lumină şi trecere, editura Gutenberg Univers, 2017, 190 p.