logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Petru M. Haş
poet, Arad

 

 

Poezie şi istorie literară*

 

logoPoetul Ion Cocora este deja poezie şi istorie literară. Am amintiri emoţionante despre Ion Cocora. Să le rezum: este un om minunat. L-am cunoscut la Cluj. Prin 1966. În secolul trecut. Se-nţelege. Era un distins funcţionar cultural. A vorbi despre poezie fără istorie literară, n-are sens. În frumoşii ani ai socialismului, când studiam la Cluj, Cocora era un domn. Noi, cei mai tineri, îi ziceam Domnu' Cocora. Domnu' Cocora a editat o antologie de poeţi tineri needitaţi, care ar trebuie reeditată. Am avut onoarea să apar acolo, în antologia respectivă. Au apărut şi alţi poeţi tineri. Unii îşi amintesc. Gavril Moldovan din onorariu şi-a cumpărat o pereche de pantofi. Pentru o poezie cu „patria”. A mea era cu o fântâna şi cu mama. Probabil mă adresam mamei. Cocora se mişca foarte repede, era harnic şi invidiat. Zicea că urmează să editeze o plachetă de poeme suprarealiste. Lumea aştepta nerăbdătoare. Cocora e un nume memorabil.

A editat onorabil şi s-a străduit să construiască. A avut mari prieteni: Ioan Alexandru şi D. R. Popescu. Pe Ioan Alexandru îl chema iniţial Ioan Şandor, sub efectul maghiarizării. Ion Lungu i-a sugerat schimbarea numelui în Ion Alexandru. Pe urmă ortodoxia a venit cu formula Ioan. Ion Cocora a călătorit cu Alexandru la Bucureşti, unde l-a şi aşezat şi căsătorit. Mai pe urmă au călătorit împreună la Paris. Aspirau şi alţii la aşa o călătorie, dar n-a fost să fie.

Executare silită este a unsprezecea carte de poeme semnată de Ion Cocora. După Viaţa într-un lacăt. Privitor la teatru, dl. Cocora a mai editat şi vreo şase cărţi de critică dramatică, deşi, poate, numai cinci, a şasea fiind despre „tranziţie”. Să ne imaginăm că dl. Cocora s-a născut la 1938, în secolul următor a fost „închis într-un lacăt” şi, imediat, expus la o Executată silită.

Problema poeţilor este ineditul, „altfelul”. Poetul Ion Cocora, ca un avangardist perpetuu ce se află, îşi deschide Executare silită cu poemul Altfel. S-a scris despre clopote cu plăcere şi admiraţie. A scris E. A. Poe, a scris şi Ion Alexandru. Pentru Ion Cocora, „clopotele acestea abisale” sunt prilej de reflecţie, lucru absolut firesc la un poet reflexiv cum este poetul Palimpsestului. Relaţia cu divinitatea tentează ineditul ca pe o lehamite digerabilă, exprimată la vârsta maturităţii depline; simplu, natural, fără excese. Ce altceva este Altfel decât un psalm pe tema nenumăratelor invenţii apărute în lumea vizibilă, de la Enoh încoace, numai aşa, spre „propăşirea” noastră.

„O invenţie a ta pe Pământ/ sunt şi clopotele acestea abisale doamne/ ori de câte ori le aud bătând mă afund în ele cu speranţa/ că-ţi vei da puţin osteneala să mă aperi de altă invenţie” (Altfel).

Nici nu ne-ar da prin cap, cum prefer să mă exprim, că poetul este „un locuitor obscur”, cum se exprimă: „Am fost un locuitor obscur al subsolului secolului douăzeci/ al cămăruţelor igrasioase cu ziare la geamuri în loc de perdele/ unde o rază de soare era un lux” (Un locuitor obscur).

Poetul, reverenţios prin excelenţă, dotat cu imaginaţie, este inspirat de viziuni „eretice”, invadat de actualitate. Asemeni altui poet contemporan, plecat dintre noi, dl. Cocora scrie Dumnezeu cu d (mic), literă consacrată substantivelor comune. Cel puţin de la grecii antici încoace, divinitatea este eros şi tanatos: „Azi-noapte dumnezeu şi moartea au fost văzuţi ţinându-se de mână…” (Cuplu de amorezi). Ipostaza tandreţii e de-a dreptul imprevizibilă. Locul, timpul şi ţinuta, sunt cinematografice: „într-un cartier rău famat păreau a fi un cuplu şarmant ea cum nimeni/ nu şi-ar fi închipuit o divă suplă cu o rochie de un roşu aprins într-atât/ de mulată încât cei ce au văzut-o au crezut că i-a fost cusută direct/ pe trup…” (idem). Aviz amatorilor: moartea poartă rochie, o rochie excesiv de mulată. Uneori pseudonimul ei este marylin monroe.

După cum ne învaţă critica şi istoria literară, Mircea Martin, critic literar vestit, ar fi abandonat creaţia lirică deoarece simţea că Ion Cocora este un poet mai bun. La ora actuală, criticul literar Cornel Ungureanu îl consideră pe domnul Cocora un poet „de vârf”.

Sunt vreo 60 de ani de la debutul poetului în revista „Steaua” din Cluj, una din cele mai elevate reviste ale acelei vremi. La o vârstă nobilă, domnia-sa mai are vigoarea de a edita două cărţi cuprinzătoare cum sunt Viaţa într-un lacăt şi Executare silită. Executare silită expune riguros dramatismul şi reculegerea vârstei. Tema aceasta uneşte cele două cărţi. Tratarea este, totuşi, senină şi stenică.

Dar să revenim „în lacăt”: „e greu să fii cel ce se răsfaţă/ cel ce a sperat de la un capăt al vieţii la altul/ şi a ajuns un muşuroi de speranţe” (Exerciţiu de exorcizare I). În acelaşi exorcism, poetul trage o concluzie faustică: „e greu pentru cine trăieşte în aventura scrisului/ să-şi fie confortabil să-şi fie duhovnic să-şi fie pe plac/ limbajul e mai mult decât un legământ cu diavolul…” Ipostazele grăiesc simplu, de la sine, cum ai spune că azi este azi: „Viaţa într-un lacăt e o viaţă într-un lacăt” (Viaţa într-un lacăt). Greu de deschis un lacăt, când s-au furat toate cheile.

Recentele cărţi ale poetului Ion Cocora sunt fastuos ilustrate. Alături de o bogată ilustraţie din Executare silită se află un poem în legătură cu care, dacă l-ar citi, G. Călinescu ar desfăşura largi analize, iar Garabet Ibrăileanu s-ar îmbujora ca o domnişoară de pension de pe vremuri: „În mine fecioara şi curva îşi desăvârşesc depresia/ fărâmiţează cuvintele în silabe/ fac gesturi disperate-n trupul meu ca din interiorul unei lămpi/ cu flacăra din ce în ce mai mică/…/ mă ciugulesc până nu mai rămân din cel ce am fost decât pantofii/ pentru o apropiată evadare futuristă din farfuria cu ciorbă” (Fecioara şi curva). Alegoria lui Baudelaire asimilată şi aplicată.

La vârsta socratică poetul ştie că nu ştie nimic. Se miră de câte lucruri nu-i aparţin: „mă uit în jur dar nimic/ din ce mă înconjoară nu-mi aparţine” (Executare silită).

 

Aproape de vârsta senectuţii, întru totul restaurat şi rezolut, senzaţional, stupefiant şi original, uns cu uleiul inutilităţii, convins de marea farsă, poetul nu abandonează arena, îşi ilustrează boema în versuri tăiate la fel de impecabil ca-n prima tinereţe: „Ion Cocora va fi un mort neîmpăcat cu sine/ va ieşi în fiecare noapte din groapă/ să-şi lingă numele de pe cruce până când/ dispare şi rămâne un mort fără nume” (Un mort boem).

Dar multe ar mai fi de citat din cărţile domnului Ion Cocora şi multe ar mai fi de zis. Lăsăm această plăcere profesioniştilor, care, cu osârdie şi aplicare, vor avea mai multe de scris.

 

* Ion Cocora, Executare silită, Editura Palimpsest, 2016