LECTURI PARALELE

Horia Ungureanu

prozator, Arad

Un debut convingător*

Eugen D. Pădurean a debutat publicistic cu poezie, în revista „Arca” ,în anul 1999, debut urmat de câteva apariţii sporadice în media arădeană şi în două antologii ale cenaclului literar „Luceafărul” ,din Arad: prima, Borna de la kilometrul 2010,din anul 2010, iar a doua, Antologie semicentenară,din 2014.

Debutul editorial se produce târziu la Eugen D. Pădurean, abia în 2017, când autorul are deja 70 de ani, cu volumul de proză scurtă Salomeia,care a prilejuit scrierea acestor comentarii.

Proza a doua a volumului are un moto din Arhimede: „Noli tangere cerculos meos”. Să vedem, aşadar, ce găsim, la lectură, în „cercul” domnului Eugen D. Pădurean. Păi, în primul rând găsim o mare diversitate stilistică, lucru şi bun şi rău, în acelaşi timp. Bun, pentru că ne dezvăluie capacitatea autorului de a „alerga” pe reliefuri variate, şi rău, pentru că se vede că autorul încă nu este hotărât pe care dintre posibilele drumuri vrea să „mărşăluiască” în continuare. Volumul debutează cu câteva remarcabile pagini de lirism bine strunit, adevărate poeme în proză (textul Aproape un poem este citabil în întregime, la fel ca şi Poveste de iarnă, fără Moş Crăciun), învelite uşor într-un abur nostalgic, abur care, de altfel, pluteşte peste aproape toate textele din volum, la fel cum, peste grădinile toamnei, pluteşte izul inconfundabil, uşor amărui, al frunzelor uscate de nuc. Observăm că autorul trece cu uşurinţă de la modalitatea lirică la cea onirico-ludică (se pare că această abordare îi produce cea mai mare satisfacţie estetică, de vreme ce este practicată pe multe dintre paginile cărţii) sau chiar „clasică” (pe care o foloseşte în povestirea care dă titlu volumului, în Maica Steliana sau în Frica). Cred că textele de acest tip sunt cele mai convingătoare, ele dau cel mai bine seama de capacităţile narative ale prozatorului. Dacă ar fi să aleg între aceste trei modalităţi narative, eu aş paria pe „dulcele stil clasic” şi poate, pe proza poematică.

Pe coperta a IV-a a cărţii, autorul îşi avertizează cititorii: „…Am povestit întâmplări pe care le-am pus pe… note literare, întâmplări situate la pragul dintre starea de veghe şi oniric, la interferenţa dintre real şi ficţiune, la limita dintre normal şi paranormal, la impactul livrescului cu cotidianul (mai ales pe timp de caniculă)”. Adevărat, câteva dintre povestiri vorbesc despre impactul caniculei asupra comportamentului oamenilor, animalelor şi lucrurilor, pagini în care fantezia autorului pare a nu avea limite (ştim din copilărie că febra prea mare provoacă halucinaţii). Peisaj urban cu caniculă este un bun exemplu pentru ceea ce am vrut să spun pentru că, aici, vedem cum canicula produce efecte halucinante, groteşti: „Dar, pe la amiază, deasupra oraşului se instală un fel de cupolă formată din milioane de fluturi albi, veniţi din înaltul cerului, care, învârtindu-se în sensul acelor de ceasornic cu viteză ameţitoare, scoteau un zgomot macabru (…). Oamenii, parcă inspirau nisip fierbinte din Sahara. Plutea în aer o spaimă nudă care gonea fără ruşine pe străzi (…). Broaştele zarurilor săriră, căutând un ochi de răcoare. Zebrele de la trecerea de pietoni se pierdură, treptat, în asfaltul fluid. Căpriorii caselor săriră de pe acoperişuri, mouse-ii calculatoarelor, smucindu-se, rupseră cablurile, alungaţi de pisicile spaimei. Un cocoş de tablă, zburătăcind de pe acoperiş, nimeri în cercul larg al găinilor adunate la bârfă (…)”.

Nu de puţine ori, autorul se foloseşte de locuri, situaţii sau chiar persoane reale din urbea noastră, pentru a crea naraţiuni credibile din punct de vedere literar, estetic, dar şi pentru a-şi satisface plăcerea de a povesti, de a imagina poveşti „la limita dintre real şi ficţiune, dintre oniric şi starea de veghe”. Vechea locomotivă cu aburi 131.001 – „iuţeală maximă 65/h” – chiar există pe platoul din faţa Gării Arad, cum la fel de reale sunt şi câteva dintre personajele care apar în volum (Petru M. Haş, Petre Don, Lucia Cuciureanu sau Vasile Zărăndan, ca să dau doar câteva exemple), sau terenul viran, însălbăticit acum, din locul fostului combinat de prelucrare a lemnului, din Arad (unde are loc „Marea deratizare”), cum este şi „Împerio”, noul tramvai verde care circulă de ceva vreme prin oraş. Unele dintre aceste pagini mi-l amintesc pe Florin Bănescu din Muşchetarii Câmpiei de Vest, povestind întâmplări şi confruntări cenacliere, petrecute în urmă cu zeci de ani (…„Într-un colţ, poetul Petru M. Haş, mesteca liniştit acadele „smulge plombe”… Umblând pe catalige, Bobinuţă lua de zor imagini video, iar Vasile Zărăndan mă „flash-uia”, dându-se de ceasul morţii, din toate poziţiile, din genunchi, din capul oaselor, pe coate, pe spate, pe-o dungă, căţărat pe un stâlp. Petre Don îşi lua notiţe în bloc-notesul său, pentru ediţia de-a doua zi. (…) Ascunsă după lentilele ochelarilor, Luci Cuciureanu lăcrima discret”).

Nu ştiu dacă lui Eugen D. Pădurean îi place proza poliţistă (cea de calitate, evident), dar observ că unele pasaje, expresii sau formulări frumoase amintesc (lucru bun, de altfel) de proza scurtă a lui Raymond Chandler, prin plasticitatea şi prin aerul lor nostalgic, voit vetust, uneori (…„un capăt de linie unde până şi speranţele coborau”, sau „Micul castel (…) părea cufundat în toamna târzie ca o linguriţă de argint într-un bol de cristal cu miere de tei” (observ că fluturii albi, fumul havanei şi mierea de tei par a fi micile obsesii ale autorului). Unde mai pui că nici oximoronul nu-i este străin lui E. D. Pădurean (Ningea cumplit de liniştit), iar metaforele sunt întâlnite aproape la tot pasul, amplificând plăcerea lecturii.

Aşa cum am spus deja, peste mai toate întâmplările din carte (fie ele „normale”, zbanghii sau chiar deşuchiate) pluteşte un uşor aer nostalgic, uneori, melancolic, alteori, impregnat cu un strop de ironie livrescă, lucru care cade bine la lectură, aşa cum pică bine o băutură digestivă luată după o masă ceva mai consistentă. Semn bun. Înseamnă că autorul nostru rămâne lucid, stăpân pe paginile sale, chiar şi atunci când plonjează în timpul trecut, căutând, în copilăria-i pierdută, sentimentul siguranţei, al certitudinii rătăcite cândva pe drumul sinuos al vieţii. Când caută „colţul de Rai al copilăriei”, ca în Poveste de iarnă fără Moş Crăciun.

Nu pot încheia aceste rânduri înainte de a-mi exprima (oare a câta oară?) regretul pentru dispariţia de la multe edituri din ţară a redactorului de carte şi a corectorului, cei care ar trebui să fie (alături de autor, desigur) răspunzători pentru acurateţea şi forma finală a textului oricărui volum.

* Eugen D. Pădurean, Salomeia,proză scurtă, Editura Atelier, Arad, 2017