logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Constantin Butunoi
poet, Arad

 

 

Poftiţi la masa literaturii*

 

logoMaramureşeanca Florica Bud (născută la Ulmeni, 1957), inginer minier de profesie, a debutat cu poză scurtă (Iubire, sunt un obiect zburător, Editura Gutinul, 1993), ne-a îmbiat apoi cu produse tot mai tentate expuse, într-un ritm demn de invidiat, pe „masa” literaturii: romane, poezie, literatură pentru copii etc. Membru a U.S.R., filiala Bucureşti din anul 1988, se implică în viaţa literară prin desele colaborări cu revistele importante (redactor asociat al revistei „Nord Literar”, Baia Mare”), deţine preşedinţia Cenaclului Scriitorilor din Maramureş şi este vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Baia Mare.

A intrat cu adevărat în literatură, după unii, cu romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o zi de joi, Editura Dacia, 2005, consolidându-şi poziţia cu Mariatereza sunt eu, Editura Rao, Bucureşti, 2007, roman de ficţiune cu o lucrătură complexă şi că scriitura sa e atât de bine amprentată încât poate fi recunoscută şi fără semnătură.

Cu volumul Mi-e dor de-o pohtă bună, Editura „Maşina de scris”, Bucureşti, 2011, ne face părtaşi la o copilărie petrecută în mediul rural, în jurul localităţii maramureşene Ulmeni, astăzi devenită oraş. O copilărie senină, plină de „miracole”, întâlnirea frecventă cu fericirea se întâmpla şi datorită faptului de a nu fi pretenţios: „Când eram copii, părinţii ne dădeau voie, mie şi surori mele, să ieşim duminicile cu alţi prieteni la câte o plimbare cu bicicletele (…). Dintre toate bunătăţile lumii, pentru noi slăninuţa friptă, alături de ceapa verde sau uscată, porodici (roşii), poprici (ardei), pepeni (castraveţi) era cea mai gustoasă mâncare.” (p. 6)

În cele 36 de povestiri cât conţine volumul personajul principal este Valeria Maria, bunica dinspre tată a autoarei: „Eu şi sora mea ne rugam de bunica Valeria, ea fiind călcâiul lui Ahile în tandemul socăţiţelor casei, ca să ne facă şi sucitură cu silvoiţ şi sucitură cu măr, deşi ele hotărâseră altceva.” (p. 57); bunica, ne spune autoarea, iubea învăţătura, neavând posibilităţi, nu a urmat „şcoli înalte” să se facă măcar învăţătoare, dar necazul ei mare era că se măritase cu un repetent chiar din clasa unde ea fusese premiantă.

Întâlnim şi alte personaje, mai mult sau mai puţin reliefate: unchiul Florea, preotul Negruţiu, învăţătoarele Rozica, Maria şi Melania, ţiganca Maria Joski etc.; într-o lumină aparte sunt prezentaţi părinţii: „Ei, în continuare, erau obligaţi să îşi cultive şi părţile în C.A.P., unde mămica era şefă de echipă. Părinţii mei sunt oameni din categoria acelora care vor munci până vor închide ochii, fără să se plângă niciodată” (p. 114)

Aflăm date despre convieţuirea românilor cu etniile din zonă: „Badea Joska era bărbatul Mariei şi cel care tomnea (repara) oale, laboşe (cratiţe) şi ligheane. El cârpea sau înlocuia fundurile găurite ale vaselor din bucătăria gospodinelor” (p. 12)

După ce elogiază bucătăria tradiţională „să mâncăm, ceea ce…şi cum au mâncat bunicii şi părinţii noştri, măcar din respect pentru propria sănătate.” (p. 23), are grijă să ne momească, mai în toate povestirile, cu câte o reţetă culinară, ştiută din bătrâni şi preluată de la părinţi. O face cu atâta minuţie încât creează impresia unei cărţi de bucate: „ Întotdeauna bunica sau mămica puneau ingredientele zamei în apă rece. Se adaugă în apă puţină sare, o cupă de un litru de mazăre, bucata de ciont, o ceapă întreagă, câţiva căţei de usturoi, o legătură de pătrunjel, foi de dafin şi boabe de piper.” (p. 41)

Autoarea, pentru a da culoare locală povestirilor şi pentru a pigmenta atmosfera cu accente pitoreşti, utilizează un limbaj caracteristic zonei presărat cu arhaisme/ regionalisme, vocabularul fiind destul de amestecat ca urmare a coabitării etniilor maramureşene. Acest „joc lingvistic” ar fi putut crea probleme cititorului fără existenţa parantezelor explicative, ataşate direct în text.

S-a spus că este o carte-document, dar s-ar putea să fie şi o pauză pentru pregătirea asaltului unei noi culmi a literaturii, eu rămân la afirmaţia lui Alex. Ştefănescu: „Florica Bud salvează de la uitare ceva foarte frumos din lumea Românească.”

 

 

* Florica Bud, Mi-e dor de-o pohtă bună, Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2011