EDITORIAL

Vasile Dan

La an centenar

Unele state sînt vechi, precum cel francez, englez, spaniol, portughez, olandez, rus, ca să ne referim doar la cele europene. Altele sînt mai tinere, în pofida unei preistorii ancestrale ilustre: cel italian, cel neogrec, cel român. Statul român modern, România, s-a născut odată cu Unirea Prin cipatelor (1859), dar şi-a cîştigat independenţa abia în urma Războiului ruso-român, de o parte – turc, de cealaltă, din 1877. Parlamentul României proclamă Independenţa de Stat la 10 Mai 1877, care era şi ziua Regelui Carol I. Timp de 81 de ani, pînă la abdicarea forţată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947, cea mai mare sărbătoare a româ­nilor a fost 10 Mai. Se poate uita aşa ceva? Poate fi radiată din istorie? Sărbătoarea de 10 Mai nu ofensa în interiorul ţării absolut pe nimeni. Pe nici un cetăţean al ţării noastre, fie el român, maghiar, german, evreu, rutean (ucrainean), bulgar, sîrb, ţigan, slovac, ceh, croat, tătar, rus (lipovean). Era mîndra zi de 10 Mai a tuturor cetăţenilor României. Actuala zi naţională, votată de primul Parlament de după 1989, ziua de 1 Decembrie, mai mult evocă, mai mult comemorează un eveniment, o realitate decît o consacră. E ziua românilor de pretutindeni. Fiindcă la 1 Decembrie 1918 s-au fost unit cu ţara nu doar Transilvania, Banatul, Părţile Crişene, Maramureşul, ci şi Maramureşul de peste Tisa, Basarabia (azi, Republica Moldova), plus sudul acesteia, Bugeacul, şi Bucovina de Nord. Ce-i drept din vechiul proiect politic de la 1918 a rămas o mare parte a României Întregite, dar nu chiar toată, totuşi, după cum se vede. Şi aşa e un noroc istoric dacă ne gîndim că alte proiecte politice născute după Primul Război Mondial au eşuat. Unele prin implozie politică. Altele prin bună înţelegere între părţi. Ele sînt acum doar amintire. Bunăoară, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Iată cele mai clare exemple. Ultimul, cel al fostei Iugoslavii, cel mai dramatic. Dacă în privinţa Basarabiei mai putem aştepta ceva – o deşteptare a românităţii în moldovenii noştri dintre Prut şi Nistru –, în privinţa Bucovinei de Nord, azi încorporată într-un stat tot mai incert, Ucraina, speranţa e tot mai slabă.

Afirmînd şi întărind că actul de la 1 Decembrie 1918 a fost unul esenţialmente drept istoric, inevitabil şi favorabil prin împrejurările sfîrşitului „Marelui Război” (România aflîndu-se în tabăra învingătoare), democratic în principiile lui originare strînse în „Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/ 1 Decembrie 1918”, să spunem şi că urmările lui nu au fost chiar scutite de tensiuni, de greşeli şi excese. În mentalităţi, în aroganţe provinciale sau centraliste, în respectarea dreptului la proprietate, gîndire, expresie, cult religios, inclusiv între cele două mari Biserici Naţionale româneşti.

Apoi la nivelul altor instituţii fundamentale ale noului stat român (mă gîndesc în primul rînd la partidele politice naţionaliste – române sau maghiare –, la cele de extremă dreapta – legionar – şi stînga – comunist). Prin consecinţe şi durată istorică, mai ales la ultimul, la partidul comunist, care este vinovatul de neiertat şi astăzi pentru crime şi nedreptăţi ce nu au ocolit pe nimeni timp de 50 de ani. Şi nu mă refer doar la „minorităţile conlocuitoare”, ci la majoritatea românească – mari bărbaţi de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, care au murit în închisori româneşti, sigur, comuniste, dar conduse de călăi români. Printre victime, însuşi Iuliu Maniu, ucis în închisoarea de la Sighet, aruncat fără cruce la căpătîi într-o groapă comună. Rămăşiţele lui pămînteşti n-au fost recuperate nici pînă astăzi. Apoi Unirea de la Alba Iulia ar trebui evaluată şi prin prisma vieţii românilor de acum, a noilor generaţii. Cum trăiesc ei azi în patria lor, în sfîrşit, întregită? La 100 de ani de la Unire? De ce peste trei milioane şi jumătate de români au migrat din ţară, şi încă migrează, transformîndu-ne din cel mai sedentar popor european într-unul migrator? Tirania comunismului a fost atroce pînă în 1989. A fost o cauză reală, de cele mai multe ori singura, a evadării din infern, şi încă cu orice preţ (cîte n-ar putea povesti Dunărea şi tot hotarul de vest al Ţării?). Dar astăzi? Astăzi sîntem parte dintr-o mare familie europeană, UE, democratică. Sîntem parte din cea mai puternică alianţă militară din istorie, NATO. Graniţele noastre sînt transparente, circulaţia peste ele, liberă. Atunci ce Dumnezeu ne lipseşte? De ce migraţia spre vest a neamului românesc nu se opreşte? Iată doar o parte din neliniştile pe care nu le putem ascunde inconştienţi şi veseli, sub fala, mîndria, altfel îndreptăţite, ale împlinirii unui vis istoric: unirea tuturor românilor între graniţele lor etnice!

Generaţia de români de la 1918 şi-a făcut cu asupra de măsură datoria faţă de Ţară. Chiar cu sacrificiu de sine. Cele care au urmat, mai puţin. Sau tot mai puţin. Cea mai îndatorată însă, fiindcă nu mai are nicio scuză, este cea de astăzi. Mai e posibilă oare o reinventare a ei comparabilă cu cea fondatoare de la 1918? O reinventare a unei noi elite româneşti politice, intelectuale, morale, profesionale de care să beneficieze iarăşi Ţara? Iată o întrebare necesară la Centenar.