CRONICA LITERARĂ

Simona Constantinovici
eseistă, Timişoara

Malometrul şi garoafele de grădină*

„La Locul cu Grâu, vara asta, copiii lui frate-meu căutau prune coapte, pe renglot nu mai era o prună, le-au halit pe toate, verzi. Mi-a plăcut, pe lume există tot felul de lucruri, tot felul de interese, sînt oameni care n-au nici în clin, nici în mânecă cu problema mea, există oameni pentru care cel mai important lucru sînt poamele pîrguite îndeajuns. Eu cu ei ţin. Şi cu aricii care vin seara pe furiş sub păr, să se ospăteze cu perele căzute. Eu ţin cu iarba, iarba creşte fără gînduri, fără să ştie de iarnă. Asta e, de fapt, frumuseţea.” (Marta Petreu, Supa de la miezul nopţii, Iaşi, Polirom, 2017, p. 298.)

Marta Petreu reprezintă, în spaţiul românesc, un nume important în domeniul filosofiei culturii, axiologiei şi culturologiei. Exersându-şi talentul cu succes, de-a lungul anilor, în mai multe stiluri şi genuri literare, în poezie, proză sau eseistică, seria de autor Marta Petreu, iniţiată de Editura Polirom, vine să confirme acest statut de scriitor plurivalent, exigent cu sine şi cu ceilalţi. După romanul de debut, Acasă, pe câmpia Armaghedonului, apărut în 2011, cu o receptare mult sub aşteptări, iată că Marta Petreu revine în forţă cu un alt text de aceeaşi factură, care nu epatează prin inginerii narative, cum s-ar putea crede. Rămâne, însă, pe retina temporală, asemenea unor, de foarte demult auzite poveşti, în care încape tot ce este autentic ori doar insolit într-o viaţă, relaţiile de iubire, părinţii şi fraţii, rudele, prietenii şi cunoscuţii de care suntem legaţi prin fire rezistente, vecinii cu privitul lor prin gaura cheii, bârfele, contemplarea, securiştii numiţi hornari, pentru că ne aflăm înainte de 1990, întrebările în legătură cu ce a fost bine sau rău într-o viaţă, aproape orice stârneşte, la nivel ficţional, şi ne îmbarcă zdravăn în text. Cu o scriitură care preia din dinamica unui mecanism elevat de percepţie a realităţii, Marta Petreu se impune astfel în plutonul elitei scriitoriceşti de la noi.

Romanul de acum, Supa de la miezul nopţii, publicat, în 2017, la Editura Polirom, e dovada clară că autoarea narează cum respiră. Are uşurinţa scrisului, fapt care s-ar traduce, la nivel discursiv, prin capacitatea de a stârni cititorul cu ingrediente binecunoscute, de a-l face părtaş la straturile de semnificaţie, de a-l include, cu alte cuvinte, în text. La nivel grafic, această curgere naturală, ritmată, adesea, a frazei, suferă unele inconsecvenţe faţă de tiparul literar, faţă de normă. După virgulă apare, de multe ori, majuscula, cumva ca-n logica poeziei, refuzând punctului supremaţia. De fapt, în carte, cititorul obişnuit cu scriitura Martei Petreu va descoperi şi inserţii poetice, voalul acela de transparenţe, prin care se vede, în fereastra timpului, lumina nealterată, genuină, a câte unui sens ascuns. Mai ales atunci când privirea se întoarce spre trecut, adulmecând tot ce a fost frumos în Locul cu Grâu, acolo, la ţară, unde totul e altfel. Todora, personajul reper, centrul semantic al cărţii, îşi duce la părinţi, în satul ei, iubiţii, pe Claudiu şi, mai apoi, pe Roman. Se scufundă în ficţional, prin ochiuri de memorie afectivă. E povestea trecută-n formele miticului, cu care îşi susţine, articulând şi accentuând sensurile, reflexul de a exista.

La terminarea cărţii, mă întreb dacă Marc(u) e cu adevărat personajul principal sau doar o instanţă prin care Todora se instalează în text şi devine, încetul cu încetul, metaforă. Viaţa e văzută, la început, din unghiul lui, ca un monolog, ca o confesiune, teatralizat. Îi simţi, parcă-n ceafă, suflul, gâfâitul, râsul, grimasa. Apoi, cursorul se mută la fiecare dintre femeile cu care acesta a avut, de-a lungul anilor,relaţii de amor, stabile sau pasagere. Maria, Pauline, Ildikó, Todora. Fiica sa Olguţa, pe alt plan afectiv.

Segmentat în cinci părţi, urmând cumva traseul momentelor Facerii, ca-n Biblie, de la Vineri la Marţi, omiţând Miercurea şi Joia, cartea captează formele iubirii, derapajele sale, lumile paralele, intersecţiile clipei, răsturnările de situaţie sau doar monotonia cu angrenajul ei de regrete. Un triunghi de amor se trasează, latură cu latură, în roman. Marcu şi cele două femei, Pauline, cu care a avut-o, după stăruitoare încercări, pe singura lui fiică, Olga, şi Todora, mult mai tânără, care aduce cu ea, problematic şi, mai tot timpul, în umbra realităţii, puternicul miros de garoafe proaspete şi de pânză abia pictată. Apar şi alte femei, alţi bărbaţi, într-o mişcare continuă, cvasibrowniană, de câştigare a relaţiei perfecte, de menţinerea ei, cu orice preţ. Ei gravitează în jurul celor trei nume pregnante, ca nişte pânze de păianjen străpunse sistematic de aerul greu al temporalităţii.

E un roman construit după tehnica alternanţei narative. Monologurile îşi schimbă coloratura de gen, când masculine, când feminine, în funcţie de cum sună amintirea şi toate ramurile ei, înflorite sau stafidite, în paloarea timpului. Glasul interior nu încetează să se manifeste, ca-ntr-o simfonie postromantică. Ca-ntr-un tablou suprarealist. Interesant e că Marta Petreu nu se cantonează-n intelectualisme reci, plicticoase, orice s-ar spune, ci preferă drumul afectului, atât de comun, atât de greu de modelat, devastator şi incongruent. Mai ales pe suprafeţe narative lungi. Ne regăsim cu toţii în acest roman omogen din punct de vedere semantic, al iubirilor succesive, imbricate, sofisticate sau doar simple, până la volatilizare.

Marţi, ultima parte a romanului, e ca un recviem. Doar monologul Todorei se aude, prelung, neîntrerupt, halucinatoriu. Aici apare scena, în detaliu, memorabilă cu supa-cremă, în care se presupune că protagonista dorea să picure otravă, să-l omoare pe soţul ei, farmacistul Marc(u) Sâmărtin. Acesta va muri, însă, înainte de a consuma supa-cremă, într-un stupid accident de maşină. Romanul se sfârşeşte cu întoarcerea la obârşii. Cu faţa întoarsă spre pământul la care tânjea permanent, Todora dinamitează, în ultima clipă, câmpul resentimentar.

Cine are curiozitatea să observe cum se succed vocile interioare ale personajelor sau cine are răbdarea de a sintetiza cartea, prin apel la ideile care se repetă, va fi uimit de efectul acestor alternanţe şi succesiuni antroponimice: Partea întâi. Vineri. Marcu – Pauline (cu Todora bolnavă deja la Bruxellles) – Marcu (despre Ildikó) – Marcu (despre Todora, secvenţial) – Pauline (cu Todora bolnavă deja la Bruxelles) – Todora (povestind despre primul ei Crăciun la Marcu) – Marcu (brutal, primitiv, o bate pe Todora) – Todora (pleacă de la Marcu) – Todora – Todora – Marcu; Partea a doua. Sâmbătă. Todora – Todora – Todora – Todora – Todora – Todora; Partea a treia. Duminică. Marcu – Roman – Todora – Roman – Todora – Todora – Marcu; Partea a patra. Luni. Todora – Todora; Partea a cincea. Marţi. Todora – Todora – Todora.

Se poate cu uşurinţă vedea cum Todora se impune, romanul e, în principal, povestea ei, multiplicată, prin apariţia şi dispariţia celorlalte personaje, feminine şi masculine, în tangajul imagistic şi scenic. Secvenţele romaneşti sau suitele, ca-n muzică, sunt răsucite în jurul aceluiaşi ax narativ. Se poate observa cum trei părţi ale romanului, Sâmbătă, Luni şi Marţi sunt confesiuni absolute ale acestui personaj feminin. Romanul se deschide cu aluzia la mirosul garoafelor de grădină, la Todora, cu dorinţa lui Marc(u) de-a o ademeni, de-a o poseda. Se încheie tot cu ea. Părţile de final, Luni şi Marţi, mai scurte decât celelalte, estompează imaginea celorlalte personaje. De fapt, romanul este despre Todora, ea devine principalul personaj, care captează toate energiile, mută accentele, în flux şi reflux narativ. Ea se mistuie prin boală, dar, în egală măsură, prin căutarea acelui CEVA, instalat în noi subtil, care ne absoarbe pe toţi, încă de la naştere, în divin, cu o forţă neverosimilă, de care nu suntem întotdeauna conştienţi, pe care-l intuim şi spre care ne îndreptăm, în durere şi suferinţă, cu toată fiinţa.

Un alt fel de geometrie a iubirii imaginează autoarea în Supa de la miezul nopţii. Una care depăşeşte tridimensionalul, chiar dacă face uz, constant, de ritualurile familiare. Dincolo de iubirea trupească, e iubirea divină, acolo aflăm esenţa tare a umanului. Să învăţăm iertarea, aşa cum, după ce se îmbolnăveşte, Todora îi redescoperă pe ai săi, nu le mai vede defectele, ci latura caldă, asemănătoare cu mângâierea Lui. Este finalmente personajul complex, în stare a înţelege şi ierta. Imagini hieratice, trecute prin forţa centrifugală a iubirii împărtăşite, false, mimate, uitate, distruse, dorite, imposibile, refac un traseu al memoriei care veghează neostenit. Există o simplitate, o fluenţă a marcării multiplelor faţete ale temporalităţii, întotdeauna prin apel la acei oameni care contează de-a lungul unei vieţi şi la care ne întoarcem periodic, umil.

Supa de la miezul nopţii e, la urma urmei, şi text despre cuvintele pe care le-am uitat, amorţite în capsula timpului, care revin în noi, când ne aşteptăm mai puţin, amprente ale fiinţei profunde. E şi pretext pentru scoaterea la lumină a unor amintiri olfactive, care însoţesc sedimentar obiectele, locurile, trupurile. Marta Petreu poziţionează fraza în fragila dimensiune a simţurilor,proustian. Recuperarea trecutului sau rememorarea sa se face, adesea, cu lentoarea specifică regresului într-un spaţiu greu de controlat, viciat de imaginea tutelară a realităţii proxime: „Dar pe urmă mi-am amintit cum mirosea fierul de călcat cu jar din copilărie, când îmi călcam uniforma şi cravata de pionier, şi, bucurându-mă de precizia amintirilor mele olfactive, mi-am spus că blocurile socialiste miros vara a ticlazău încins. M-am bucurat şi de cuvânt, pe măsură ce noaptea mă visez tot mai des pe malurile Someşului, pe prunduţ, ori lângă fântâna cu cumpănă de la Nuţăşti, îmi revine la suprafaţă şi limba de-acasă, cuvintele acelea magice, atunci nici nu mă gândeam la ele, erau singurele pe care le aveam. Uneori deodată cu un cuvânt aud vocea mamei sau a tatălui meu, sau a unui vecin, o vorbă de demult, care a supravieţuit în capul meu, încrustată acolo ca o scoică în lut, şi o să moară cu mine.” (p. 144)

Tot cu referire la simţurile care ne dau târcoale, prozatoarea, prin vocea Todorei, se lansează,la un moment dat, într-un soi de clasificare a bărbaţilor şi a compatibilităţii dintre ea şi aceştia, în funcţie de gustul sărutului. De la mentă la salvie ori lavandă, imaginaţia asociativă străbate spaţiul fertil al textului. De altfel, intuim o propensiune a Todorei pentru tot ce înseamnă vegetal. La pagina 229, enumeră fel de fel de ierburi, cu pasiune de botanist şi suflu de poet. Se dovedeşte a fi o foarte bună cunoscătoare a lor, fiindcă a trăit multă vreme la ţară şi pământul cu roadele lui se cerea aprofundat, transformat în obiect de studiu.

Todora, artist plastic talentat, care intrase la facultate şi obţinuse prin forţe proprii o bursă, nu reuşeşte să povestească visele, care se repetă, înfricoşător. Le pictează şi ele devin pânze. Visul cu oameni decapitaţi, suprarealitatea, firida aceea veşnic luminată, cu anii de acasă, cu mama, cu tata, cu trecutul viu, toate zidesc romanul într-o paralizantă poveste despre sine. Tonul e moale, confesiunea curge programatic, fără sincope. Un fel de transă indusă, până când fitilul se stinge şi flacăra interioară păleşte încet, prinsă, la final, într-un tablou idilic, de rai, cu mama în centru, purtând năframă albă cu floricele.

Întreg romanul e situat sub protecţia acestei priviri şi a dorului de cei dragi: „Văd şura de acasă, simt mirosul de paie şi fân şi încă ceva, da, făina de grâu din lădoi, acolo e o zi glorioasă de vară, nu foarte caldă, firezul atârnă în cui, pe partea anterioară a porţii mari. Mi-e dor. De ei. De tata. De mama. De verile prăfoase, calde, plicticoase şi bune ale copilăriei, ale adolescenţei. De ultima vară cu ei, din anul 1969. Acum douăzeci şi şapte de ani.” (p. 117)

Două cuvinte traduc substanţa acestui roman: malometru şi algometru. E vorba despre nişte aşa-zise aparate, închipuite, cele care ar putea măsura răul din existenţele noastre, durerea, sub toate formele ei. Cine a fost bolnav şi a stat multă vreme prin spitale, cine a cunoscut biciul şi acidul durerii îşi va aminti de întrebarea pusă de medic la vizită: „Pe o scară de 1 la 10, cum e azi durerea?”. Boala Todorei împinge textul în zonele metafizice, cu înalt impact asupra cititorului. Cu o familie rece, care nu i-a fost alături în momentele importante ale vieţii, Todora încearcă să recupereze clipele pierdute prin retragerea în casa de la ţară.

Supa de la miezul nopţii e şi romanul întoarcerii acasă, când nu mai sunt speranţe, când totul o ia la vale, când iubirile rămân în urmă, ca nişte fire de praf, când boala pune stăpânire pe trup. Despre imposibila întoarcere în timp, Todora spune, într-un punct al textului, prin aluzie la pictură, filosofând: „– Sigur, cine pictează se ocupă de cadavre, spaţiul nu-i decât cadavrul timpului, iar în timp nu pot să mă întorc. Oricât aş vrea.” (p. 147)

Discursul alunecă pe fondul unei redundanţe generice. Pasaje de mici sau mari dimensiuni se repetă, ca-n limbajul muzical, o cohortă de aduceri-aminte, în frânturi, obsedant. Gândul stocat în memorie suferă actualizări. Ca pentru a nu uita, personajele trec prin filtrul aceleiaşi poveşti, îşi transferă emoţii, fâşii aseptice de trecut. Aş asocia starea creată la citirea acestui roman cu aceea ivită din ascultarea unui gramofon. Monologul pare să se potrivească cel mai bine cu acest aparat vechi de reproducere a sunetelor. Rezonanţa e puternică şi, în fundal, rămas între două lumi, un sunet greu, un, mereu, acelaşi uguit amar, de serafim care traversează pereţii incandescenţi ai memoriei afective.

* Marta Petreu, Supa de la miezul nopţii, Polirom, Iaşi, 2017