CRONICA LITERARĂ

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

Cum e să trăieşti într-un vis când totul e real*

Am citit romanul* lui Liviu Ioan Stoiciu în acelaşi timp cu un David Grossman (restant!), cu romanele lui Kazuro Ishiguro (laureat al premiului Nobel în 2017) şi, recunosc, mi-a plăcut la fel de mult ca toate celelalte invocate deja. Pentru a fi crezută, voi încerca să explic mai jos de ce mi s-a impus cel de-al şaselea roman al poetului. Celelalte romane fiind, în ordinea apariţiei, Femeia ascunsă (1997), Grijania (1999), Undeva, la Sud-Est (2001), Romanul – basm (2002) şi Vrăjmaş (2014).

Romanul reînvie viaţa cotidiană sub regimul comunist, din perspectiva unui om obişnuit, Olimpiu, un tânăr pedagog la un internat de liceu din provincie, mai exact din Focşani. La serviciu, el se confruntă cu probleme care îi absorb toată energia: avarii repetate la centrala termică, în consecinţă întreruperea căldurii şi a apei calde, mâncarea de la cantină care lasă de dorit, geamuri sparte, instalaţii sanitare care cedează, lipsa luminii electrice, WC-uri înfundate, calorifere care curg, becuri şi neoane sparte. Mizerie, noroi până la glezne, paragină. Semne ale disoluţiei unui regim, deşi suntem de-abia în 1977, anul marelui cutremur. Nici cu elevii Olimpiu n-are parte de linişte şi pace. Ca un reflex al regimului strict la care sunt supuşi, interniştii fac mereu „tămbălău”, se îmbată, fumează, organizează ritualuri satanice, joacă poker şi rişca pe bani, fură, se bat, fetele practică sexul oral pentru a face rost de spermă pe care o vând unei aristocrate din oraş. Orgiile practicate de elevi sunt prezentate cu o vervă ridicată la cote maxime.

Olimpiu e familist, are o soţie, Dida, un fiu, Mihai, şi se confruntă acasă cu sărăcia şi cu grija zilei de mâine. Când nu se ajunge cu banii, se împrumută. Stă mereu la coadă la butelii. Joacă la loto şi, deşi e perdant, perseverează în speranţa unui câştig. (Soţia joacă şi ea la loto şi vinde lunar sticle goale.) Se îngrijorează când de o posibilă graviditate, când de un avort al soţiei care s-ar putea complica. La acestea se adaugă zvonurile în legătură cu o eventuală restructurare a posturilor şi, în acest context, teama că şi-ar putea pierde serviciul. Locuieşte într-un apartament în care se perindă părinţi şi socri, fraţi şi surori. Neamurile îl încarcă şi cu problemele lor, la fel de stresante şi apăsătoare. În plus, este supravegheat de ochiul vigilent al Securităţii. La un moment dat este vizitat la internat de un locotenent de Securitate care-l întreabă dacă ascultă posturi de radio clandestine şi dacă sunt elevi care fac parte din secte religioase.

O serie de evenimente şi întâmplări ciudate vin să-i accentueze personajului starea de nelinişte, de panică şi de teroare: sinuciderea unui vecin, levitaţia unei femei, î nvierea alteia, catalepsia unui elev, fantoma din internat, căderea din cer a unui obiect în flăcări şi a unui nor pe pământ, reacţia unui individ cu puteri supranaturale, dispariţia unui autobuz cu tot cu oameni, graţierea unor puşcăriaşi, instituirea pedepsei la locul de muncă, cutremurul. În sfârşit, aftele bucale care-i provoacă atâta suferinţă fizică şi atâta disperare, sunt un semn al neputinţei de a schimba ceva.

Pentru a-şi scoate personajul din această atmosferă cenuşie şi constrângătoare, naratorul îi deschide câteva supape. În primul rând refuzul cu încăpăţânare de a participa la muncile agricole programate de activiştii de la judeţ, de a sta la dispoziţia propagandiştilor, de a face tabele cu activităţile educative, de a merge la învăţământul ideologic şi la spectacole festive ori de a-i însoţi pe elevi la manifestările publice. O altă soluţie de eliberare de stresul acumulat în cămin se dovedeşte a fi caietul de serviciu în care Oli comunică cu celălalt pedagog, Cornel. Acasă, urmăreşte la TV doar transmisiunile sportive în direct şi ascultă la radio Europa Liberă. Citeşte cărţi, inclusiv de poezie, „să i se mai aşeze mintea”. Apoi, plonjează în gânduri relaxante: „Obiectivul propus este de a evita accesul conştiinţei la gândurile perturbatoare şi excitante” (p.14). Gânduri mai mult sau mai puţin ezoterice, legate de semnificaţia viselor, de puterile extrasenzoriale ale omului, piramida cu efecte terapeutice, „al treilea ochi” care te poate trece din lumea fizică în lumea spirituală, de sacropatie, de contactul cu lumea spiritelor, de dedublare. Sunt invocaţi B.P. Hasdeu şi cartea lui Sic cogito, apărută în 1892, carte care nu a fost reeditată niciodată, de asemenea Ion Barbu care se droga cu eter şi cocaină, pentru că făcea experimente spirituale, îşi anula limitele.

Prima dedublare o reuşeşte fratele Didei, Radu. Nu întâmplător diagnosticat cu o boală psihică. Numai un nebun ar fi putut să aibă atâta curaj să se desprindă de regimul carceral comunist. Asta-mi place să cred. Sau Radu poate fi şi scriitorul care s-a retras în turnul de fildeş: „Trebuie să reuşeşti să te adânceşti în tine. Să nu ai noţiunea timpului... Și, odată ce reuşeşti să linişteşti mintea, să poţi crea, proiecta sau vizualiza cu succes tot ceea ce doreşti să obţii... Să ai chemare din interior.” (p.106) În orice caz, omul care vrea să cunoască adevărul pe cont propriu. Radu are abilitatea de a transfera în conştiinţa sa spiritul unui plutonier al armatei române din 1917 şi notează într-un jurnal întâmplări de pe front. Acest al doilea plan narativ a fost conceput de narator din dorinţa de a înţelege subtilităţile războiului şi ale istoriei. Ale acelei istorii care ne-a fost furată. În manuale era prezentată o istorie convertită de „cretinii ăştia de sus” care ne-au şters nouă, românilor, memoria. În carte se fac referiri la perioada monarhică, de pildă la societatea pentru ocrotirea orfanilor de război, înfiinţată de principesa Olga Sturdza sub înaltul patronaj al Majestăţii Sale Regina Maria. Descoperind un calendar al ostaşilor români, Olimpiu se miră că erau sărbători naţionale zilele naşterii şi morţii regilor, cele onomastice, ale căsătoriei sau ale urcării pe tron şi conchide entuziast: „Ce frumos...” (p. 98).

Jurnalul lui Marian K interesează pentru că surprinde frontul prin ochii unui tânăr anonim. Cuprinde realităţi despre dezorganizarea armatei române şi trădarea aliaţilor, despre înfrângerea de la Turtucaia, despre capitularea fără luptă a Bucureştiului etc. Naratorul îi evocă în acest plan pe scriitorii noştri care au fost în 1917 pe front. Camil Petrescu şi-a pierdut auzul la o ureche în urma unui bombardament, a căzut prizonier la nemţi şi a ajuns în lagărul unguresc de la Sopronyek. După un an s-a întors în ţară unde fusese declarat mort şi a avut dificultăţi cu anularea actului de deces. George Topîrceanu a luptat la Turtucaia şi a fost prizonier doi ani în Bulgaria.

O altă supapă de ieşire din cenuşiul cotidian vizează viaţa de familie a personajului. Olimpiu e alt om acasă. Se joacă cu fiul lui Mihăiţă, îi cumpără cadouri şi îi face chiar singur jucării. Cu soţia face sex şi atunci când are vizitatori, când e în vizită sau când are o fată în gazdă. Relaţiile cu cele două fete din internat, Nicol şi Ina, sunt tot o încercare de a ieşi din stres şi depresie. Numai că aceste nopţi de dragoste, deşi par la prima vedere de-a dreptul periculoase, se petrec mai degrabă în regim oniric: „A fost sau nu Nicol la el în cameră? N-avea niciun semn. (...) – a visat, nu se poate să fie adevărat, Nicol e o fantomă a lui.” (p.140)

Al doilea „transfer” îl realizează Olimpiu însuşi, dedublat într-un vizionar care se priveşte peste doisprezece ani, în 1989, în fragmentul Vrăjeli. Lucrează acum la o bibliotecă, e considerat „ultimul om”, dar rămâne constant convingerilor sale. Refuză în continuare să dea curs ordinelor activiştilor de partid, e urmărit de Securitate, chiar arestat şi bătut. Simte însă că „amurgul zeilor e aproape”, dar nu e convins. E prieten cu un poet de 20 de ani, cu un frate care se droga cu „aluminiu lac”. Ada, sora lui mai mică, e încurcată cu un ţigan, prilej pentru narator de a consemna fenomenul vrăjitoarelor care a proliferat până în zilele noastre. Olimpiu e conştient că aceste vrăjeli i se trag de la „comunism, care în particular poate fi egal cu Evul Mediu” (p.306).

Ultima dedublare, realizată de acelaşi Radu, bolnavul schizofrenic, este consemnată în fragmentul Mă numesc Anca. Se proiectează în viitor, în contextul anului 2015, după evenimentele din ‘ 89. Olimpiu este şocat, de data aceasta, de imaginea unei ţări democratice şi a unor noi tehnologii: „Ce Revoluţie, Dumnezeule? O fi căzut Ceauşescu – PCR? Când? Și ce-or fi alea „internet” şi „cablu TV”? Ce-o mai fi şi „Damanhur”?” (p.328). Aşadar, în roman se înregistrează o noutate, prin cele trei planuri temporale (1917 – perioada comunistă – 2015) privite prin filtrul minţii unui personaj aflat într-o lume dominată de sistemul dictatorial. Radu este singurul personaj care nimereşte poarta de intrare într-o altă dimensiune. Altfel cum s-ar putea explica dispariţia unui om care nu era genul sinucigaş? O carte despre călătoria lui astrală îşi aşteaptă scriitorul. De aceea, mă mâhneşte declaraţia lui Liviu Ioan Stoiciu că în 2019 se va retrage definitiv din viaţa literară. Sper să n-o facă.

* Liviu Ioan Stoiciu, Transfer, Editura Polirom, 2017