CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

Moştenirea lui Muşina

Cred că titlul vorbeşte de la sine: nu e vorba de influenţa directă a lui Alexandru Muşina, nici de şcoala poetică de la Braşov (dintre cei trei autori despre care e vorba aici, doar Crina Bega e absolventă a Literelor braşovene, şi nici ea nu l-a cunoscut personal pe Muşina), ci de prestigiul său, transmis concursului de debut care îi poartă numele, şi despre ai cărui premianţi, ediţia 2017, va fi vorba în cele ce urmează.

*

Primul dintre ei, George-Ştefan Niţă, ar intra, cu un termen creat tot de Muşina, în categoria poeţilor post-rurali.

Prima trăsătură pe care o putem evidenţia e anti-bucolism manifest; cotidianul e tratat ironic, reprezentat prin gesturi banale, consemnate neutru şi însoţite de comentarii aparent banale: „Ca orice altă familie disfuncţională/ ne iubim/ mama se uită atentă în cratiţă/ pregăteşte creierul pané cu untură/ tata numără găinile în gând/ să nu le deoache”.

Tot aici încape şi explicaţia titlului căr ţii: un regres la nivelul orizontului de aşteptare al lumii din care provine, tratat în oglindă faţă de progresul material al lumii moderne „Când îi venea să plece se urca în Papuc şi mergea la Craiova / să cumpere găini/ cu Papucul ăla a cărat odată un mort/ până la groapă/ tata nu are cal”.

Asistăm la o demitizare/ destructurare/ deconstrucţie a tiparelor (aparent) normale ale vieţii cotidiene: „O iubeşti pe mă-ta// o iubesc/ da pe tac-tu?/ îl iubesc şi pe el/ şi cu cine vrei să rămâi?/ cu tata/ de ce?/ aşa m-a învăţat să spun”; „Mâncăm clefetim facem zgomote oftăm/ ne scărpinăm în cur sugem măduva din oase înghiţim întingem/ bem vin cu medicamente din pahare cu zodii bucătăria e moscheea noastră/ pământul nostru acolo sunt îngropate oasele noastre acolo e arborele/ nostru genealogic când ne închinăm facem legătura cu ei şi cu morţii noştri/ cu toţi ceilalţi mediem lucrurile dumnezeu e bun şi ne iartă când greşim rugăciunea”.

Rezultă un cotidian devenit brusc aproape străin: „Mă închinam/ de la nord la sud/ de la gât la pelvis/ de la vest la est/ de la sânul drept la cel stâng/ până urcau năvoadele/ şi râmele/ în ace/ spălam ligheanul de icre/ şi câinii de purici” şi însoţit, în plan verbal, de dialoguri la fel de stranii: „Prostia se plăteşte băiete/ ca invitaţia la nuntă/ să cauţi să nu/ gândeşti înainte/ i-am spus/ nu ştiu tată/ pe dracu de ştiu”.

Traumele, cît ar fi ele de puternice, sînt bagatelizate (sau, altfel spus, puse la locul lor): „Pe mine mama când m-a făcut repede m-a pus/ într-un colţ am rămas acolo mult timp nu am plâns/ i-am zis săru-mâna mamă nu vreau să fiu nerecunoscător/ a fost greu să mă faci dar ce dracu caut aici nici măcar o/ pătură n-ai pus peste mine sunt plin de sânge grijania mă-tii/ deja ai pretenţii uită-te bine şi m-am uitat bine/ avea dreptate mă rog nu am recunoscut”.

Tratamentul în oglindă menţionat mai sus e doar un caz al unui mai larg proces de inversare:

„Pun pariu că e linişte aici, e genul de loc în care te trezeşti şi e noapte, şi tu ai dormit în total 12 ore, pun pariu că e linişte, te mai atingi de ea din când în când, de parcă n-ar fi acolo, doar conturul mâinilor ei, şi, mă rog, toată ea lângă tine, cum doarme cu gura deschisă, nici măcar nu contează, şi e exact aşa cum ai vrut tu să fie, doar că nu e exact aşa cum ai vrut tu să fie, e invers”.

Un proces în care textul explică lumea şi de fapt i se substituie: „Vezi tu/ asta înseamnă de fapt nefutute/ şi repeţi după ea/ frumoase şi stresate/ înseamnă de fapt nefutute/ şi felul ei complicat în care spune/ că până la urmă/ o farfurie albă/ e doar o farfurie albă/ şi-o furculiţă la fel/ şi aşa mai departe”.

Mai găsim şi mici (şi discrete, şi frumoase) evocări literare (prietenii ştiu de ce): „Eram 3/ am luat ceva şi am plecat la Comana/ să vedem răsăritul/ eram elicoptere/ am fi intrat în minunăţia aia de casă/ plină de iederă/ să o vedem pe tanti Lygia/ cu pisicile/ dar ne-a fost ruşine”.

Pe scurt, e vorba de asumarea lui aurea mediocritas :

„Oamenii ies din tramvaie, oamenii beau. E simplu când îi vezi de departe.

Toţi vor aceleaşi lucruri, îi aud: bonne année, beaucoup de fils, d'argent, d'amour, oamenii-s proşti şi ies din tramvaie, mi-e drag de ei, aşa proşti cum sunt”.

De o poezie a unor satisfacţii parţiale în faţa unei existenţe parţiale: „Am avut parte de o/ mâncare aproape bună/ de haine aproape ok/ de un program aproape normal/ câteva iubite geloase/ vacanţe la mare/ ceva înmormântări/ la care am plâns/ în rând cu ceilalţi/ nicio pisică/ niciun câine/ am avut pe rând câte 10/ 14, 29 de ani/ de fiecare dată/ am fost/ aproape mulţumit”.

*

La Crina Bega iese în prim plan straniul banalităţii; găsim în volumul ei o realitate situată undeva între percepţie, imaginaţie şi amintiri livreşti: „un băiat aleargă în ciorapi pe asfaltul ud/ în lumina lăptoasă a zorilor/ înspre staţia de autobuz/ la chioşcul de pâine/ o femeie cu coatele pe tejghea/ cu mâneci evazate de dantelă/ priveşte zâmbind în colţul de sus al geamului// câţiva puşti stau în poziţie de cumpănă/ pe felinarele stradale încă aprinse/ cu ramuri înflorate încolăcite/ pe gleznele lor –/ întind pânze// după ce răsare soarele/ nils holgersson se-ntoarce acasă iar/ o fetiţă ce abia a învăţat să coasă/ aşteaptă cu nerăbdare să se facă mare/ să fie o cusătoreasă de vele/ într-un mic atelier feeric/ la periferia oraşului”.

O poezie care, ca reprezentare vizuală, se aseamănă picturii metafizice a lui de Chirico: un mic detaliu, un ingredient care, adăugat realităţii, o face aproape irecognoscibilă şi, în orice caz, neliniştitoare: „puştiul blond/ deschide robinetul/ se urcă pe scaun în mijlocul bucătăriei/ cu ochi mari verzi limpezi/ aşteaptă/ mama îl scoate repede afară/ «andrei, stai aici!»/ iar el fuge din faţa blocului/ râzând/ şi gleznele i se rostogolesc spumegânde/ pe asfaltul cald şi ud”.

Detaliile sînt reasamblate caleidoscopic – mici elemente materiale, percepute vizual, auditiv, olfactiv, într-o destructurare senzorială ce poate fi interpretată drept o bemolizare a dereglării sistematice a tuturor simţurilor: „o coajă de nucă/ pluteşte în derivă/ pe o baltă// pielea îmbibată/ de suflul străzii de liliac/ în ploaie –// simţuri deşirate”.

Autoarea nu încearcă să fie ‘poetică', nu poetizează, ci, mai degrabă găseşte unghiul/ perspectiva din care să facă realul să arate straniu, neliniştitor. O altă posibilă definiţie a poeticului: „o antenă înţeapă aerul înflorat – o sârmă ieşită din cupa unui sutien. serentipity. mama spune e timpul să mergem acasă – îmi flutur prin aer degetele cu pete de polen/ neajutorată/ ca atunci când calc pe-un melc”.

Tematic, avem în faţă o lume a cartierelor de blocuri, văzută prin ochii copilului, foarte probabil ai unuia crescut cu cheia atîrnată de gît: „aerul purpuriu şi umed/ s-a strâns în jurul meu ciorchine/ genele rimelate – picioare de buburuză/ îmi mânjesc pleoapele/ cearcănele// rămân în stradă/ suspendată într-o linişte privată/ ca mişcările norilor/ fără grija unui sprijin// pe un pervaz/ la blocurile de cărămizi/ tenişii stau pe vârfuri la uscat/ ca într-o piruetă continuă”, şi, ca dominantă, o percepţie a copilăriei, însă nu infantilă, inocentă, însă nu naivă: „ne fugărim printre cearceafurile de pe sârme/ şi obosim/ frigul ne chirceşte/ pe cauciucurile din grădină/ pe mâini nas pomeţi/ au amorţit buburuze// cineva spune de la geam/ «voi ai cui sunteţi, copii?»/ trecem pe poteca dintre/ fufele de chiciură/ cu braţele strânse/ să nu se spulbere puştiul/ cu cârlige de rufe prinse de vârfurile degetelor/ înşfăcat de chiciură”.

*

La Simona Nastac construcţia poemului se bazează pe notaţii scurte, aparent disparate, pe titluri semnificative, în bună osmoză cu poemele şi, în general, pe un mix de realităţi (şi concepte şi cuvinte): „eşti palid, spuse ea cu voce uşoară,/ reziduu melifluu./ noaptea nu-i singurul test, nu-ţi fie teamă/ de trafic, imanenţă, utopism./ uite, cafeaua-i mai neagră ca eul/ filosofiei numite/ solipsism./ dar unde-i raţiunea zilei de mâine/ în logica timpului liniar?/ zahărul brun? geometria-i contaminată?/ vieţile noastre-s futile/ dacă nu-ţi place cuvântul precar./ hm. o sumă de contradicţii./ abstrase din locuirea la bloc/ între pereţi subţiri”.

Avem, la nivelul conţinutului, precizia detaliului, şi, la cel al expresiei, exactitatea notaţiei; tăietura arbitrară a poemului construieşte o nouă sintaxă a realităţii. Totul folosind vocabularul şi conceptele unei persoane tinere, instruite, pe care conformismul n-o dă afară din casă. Ancorată şi în acelaşi timp captivă în realitatea noastră globalizată şi, mai ales, post-, cum se vede din acest derizoriu-ironic autoportret: „femeie remarcabilă, cu propulsie nucleară,/ instituţie eminentă, planific, bugetez, am idei./ realmente, realimentez./ nu fac firimituri în pat, scriu rapoarte, apă fără gaz, organizez./ cereale versus divergenţi vernaculari./ nu ridic vocea, ever, pun numai întrebări minore cum/ ar fi şi n-aş vrea să. adresele celorlalţi la BCC./ animalele mă iubesc, peştişori, bebeluşi, batracieni. presa mă ignoră/ next time I'll try naked nu recunosc nimic. viaţa e/ precară/ plină de promisiuni”.

Expresie a unei amărăciuni a locului (de origine) – nu contează nici vechimea şi nici durata ei, nici ontogenia, nici filogenia: „scoici bivalve, hidre şi arici de mare,/ aşchii de silex, fărâme de granit./ un melc întreabă nu vrei să-ţi ghicesc frumoaso/ ba da zi-mi/ câtă sare-i în mare, cine suntem, încotro ne-ndreptăm./ ţară mică, de provincie,/ cu densitatea 5.513 g/cm 3 / turbine eoliene şi specii nevii/ biserici/ între blocuri/ blocuri între fabrici şi fabrici/ între cimitire, unde verbul/ a canaliza miroase în/ egală măsură/ a resturi umane şi/ succes”.

Uman sau postuman, modern sau postmodern, nu mai contează, sîntem damnaţi, o reluare a oamenilor găunoşi eliotieni: „îndeajuns accelerată/ materia poate deveni om/ de unică folosinţă// omul recent/ fără însuşiri/ din care a fost extras răul/ barbarii/ comunitatea absentă// condiţii de posibilitate/ mutaţii rizomatice într-un timp/ fără timpi morţi”.

Sau, amestecînd/ remixînd globalul cu localul, urbanul cu ruralul, condamnaţi la o eternă tranziţie: „mergeam la nuntă/ un pui congelat într-o mână/ dresuri fine şi zarzavat în alta/ locul faptei: straturi intermediare/ de jmalţ şi vopsea./ Mi-am tras ciorapii nuzi/ încălţările din catifea/ am început să jumulesc puiul/ leuşteanul/ şi altele folositoare/ minţii./ tocurile se lipeau de linoleum/ ciorapii s-au deşirat/ mireasa striga să fie supa gata/ până vin nuntaşii/ da' de ce te măriţi/ plec la Obor după dresuri noi/ mai daţi-mi trei inimi şi-o pupilă/ dreptunghiulară// o vulpe urbană mă privea prin fereastră”.

.

George-Ştefan Niţă, Tata nu are cal, Bucureşti, Tracus Arte, 2017.

Crina Bega, Petrichor, Bucureşti, Tracus Arte, 2017.

Simona Nastac, Culoarea deprimantă a mierii, Bucureşti, Tracus Arte, 2017.