CRONICA LITERARĂ

Ovidiu Pecican
scriitor, Cluj

Critica elogiativă*

Cum îi citim pe clasici? Acestei întrebări îi răspund, în felul lor, toate culturile mature (celelalte neavând clasici deocamdată; nu neapărat fiindcă ar lipsi scriitorii demni de panteon, ci pentru că sistemul cultural de referinţă nu s-a plămădit încă până la capăt, aflându-se în continuare în tatonări). În Italia umanistă, de pildă, s-a dat un răspuns acestei chestiuni încă din vremea lui Giovanni Boccaccio care, pe lângă alte merite, l-a avut şi pe acela de a fi inaugurat lectura Dantis . În ziua de 23 octombrie 1373 marele prozator îşi inaugura introducerea în dantologie la Orsanmichele, în Florenţa, atât întru gloria nobilului poet, cât şi a lui proprie. Procedeul continuă şi în zilele noastre şi cu puţini ani în urmă am avut cu toţii posibilitatea, graţie televiziunii prin cablu, să putem urmări în direct sesiunea de lecturi danteşti performate în Piaţa Senioriei din Florenţa, nu departe de statuia impozantă a lui Alighieri, în faţa unui numeros public, propusă de unul dintre cei mai îndrăgiţi actori din peninsulă: Roberto Benigni.

Nici din România nu lipsesc lecturile publice ale unor scriitori reputaţi. Din păcate însă, sistemul nostru cultural nu include întâlniri ritmice cu scriitorii care, timp de o oră sau mai bine, să delecteze publicul citind ei înşişi din ceea ce scriu, într-un one man show, cum se întâmplă în Occidentul euroatlantic. Cât despre lecturi ritmice, urmate de comentarii originale, pe seama operelor nemuritorilor literaturii noastre, probabil că mai avem de aşteptat o vreme până când ele să fie inaugurate de vreun manager cultural isteţ şi, de ce să nu o spun, patriot.

Până atunci însă începem să avem, în fine, comentarii lipsite de fandoseală, într-un limbaj accesibil, decantate de zgura erudiţiei etalate ca blazon, pe seama unora dintre ei. Cu vreo două decenii în urmă, asemenea lectură delectabilă au produs două cărţi admirabile ale lui Petru Creţia, preocupat să fructifice creaţia eminesciană în laboratorul căreia şi-a petrecut cu folos ani buni. Eminescu editat şi comentat (1994) şi Testamentul unui eminescolog (2000) sunt două cărţi preţioase răsărite din acest contact fecund cu universul creaţiei poetului de la Ipoteşti, recomandabile oricui ar dori să scape de rutina medierilor de manual sau de sofisticăria inutilă a savanteriei amplu etalate. Împreună cu – clasicizata, şi ea – biografie a lui Eminescu datorată lui G. Călinescu, volumele lui Petru Creţia rămân de căpătâi pentru prospeţimea descoperirii autorului Luceafărului ori pentru reîmprospătarea cunoaşterii lui.

Acestei selecţii ad usum delphini i s-a adăugat, în urma unui efort metodic de relectură, Eminescu poem cu poem. La o nouă lectură de Alex Ştefănescu (Bucureşti, Editura All, 2017, 432 p.) despre care autorul mărturiseşte că i-a luat patru ani din viaţă şi că i-a pus o problemă fundamentală: „Cum să pretind că sunt critic literar dacă ajung la sfârşitul vieţii fără să fi scris despre cel mai mare poet al nostru şi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii?” (p. 11). Formulată în aceşti termeni oarecum imperativi, vocaţia critică a românului în general, nu doar a lui Alex Ştefănescu însuşi, se vede confruntată cu o serioasă piatră de încercare, pentru că – spune, de fapt, autorul – dacă nu te verifici cu Eminescu şi nu rezişti, sub raportul calităţii scrisului tău, la întâlnirea cu el, ce fel de critic literar te mai poţi socoti?!...

De aici încolo, demersul devine unul de virtuozitate pură, precum cel al unui bucătar mongol care taie carnea, o azvârle în aer cu latul cuţitului şi prinde din zbor, oprind pe plita la marginea căreia stau înmărmuriţi consumatorii, tot aşa cum barmanul cel iscusit toarnă pe ritm alert de muzici estivale licorile în blender, jonglând periculos cu sticlele, prin faţa ochilor şi pe la spate, armonizând aromele şi alcoolurile într-un dans de maestru, sub privirile captivate ale clienţilor înşiruiţi precum sardelele la tejghea. Spectacolul, în cazul lui Alex Ştefănescu, este cu atât mai mirabil, cu cât alcătuirea lui generoasă şi vorba de spirit îndulcită de originile moldoveneşti par să îl fi predestinat pentru o dinamică mult mai insidioasă. Ca un ins înzestrat care nu îşi ignoră vocaţia, el nu înşiruie însă doar comentariile unul după altul, ci la capătul volumului antologhează şi textele comentate, dând oricui posibilitatea de a le mai citi o dată în integralitatea lor.

La drept vorbind, nu tocmai critică şi nici hermeneutică propriu-zisă face Alex Ştefănescu în volumul de faţă. El îşi exersează condeiul în genul elogiului; gen dificil, poate cel mai dificil, pentru că, practicându-l, te pândeşte la tot pasul ridicolul şi deriziunea. Este foarte probabil că a lăuda necontenit, fără rest, orice alt scriitor decât pe Eminescu l-ar fi proiectat pe autor în ridicol, fie şi accidental, căci cititorul din patria carpatică este suspicios, persiflant, ascuţit la minte şi mereu dornic să descifreze mai degrabă foloasele panegiricului decât impulsurile lui sufleteşti. Cu Eminescu nu te poţi însă înşela şi, după ce şi-a înmuiat peniţa în substanţe corozive în ampla istorie literară pe care a dăruit-o literaturii noastre critice cu ani în urmă, nepregetând să ia în balon, să amendeze senin, să distribuie sancţiuni chiar şi marilor clasici ai contemporaneităţii, după ce a dedicat volume – el şi nimeni altul – maculaturii, producţiei literare kitsch, cărţilor proaste şi autorilor submediocri, autorul trece, acum, de partea cealaltă, dovedind disponibilitate şi pentru lauda cu gura plină.

De la această situare nu te-ai aştepta la noutăţi prea multe, ci mai degrabă la recapitulări solemne în stilul discursului amoros. Şi totuşi, fiecare pagină aproape vine cu veşti proaspete. „ Sara pe deal este singura poezie eminesciană în care apare un sat” (p. 262), „Eminescu are în aproape tot ce scrie, şi într-o scrisoare de dragoste, şi într-un articol de ziar şi chiar într-un scurt mesaj prin care refuză o invitaţie la masă, un stil ceremonios” (p. 264). În Criticilor mei , „Pentru Eminescu problema nu este găsirea unor idei, ci strădania de a le selecta şi exprima. De a le selecta cu spirit critic şi de a le exprima cu precizie” (p. 258). În La mijloc de codru... „Pentru cititor este o surpriză să ia act de subtilitatea unor versuri care seamănă cu nişte strigături” (p. 253). În Doina „Este o hartă a României de un dramatism răvăşitor, întrucât are hotarele marcate nu cu creionul, ci cu imagini ale invaziei” (p. 206); o imagine profetică, adaug eu, cu gândul la împrejurările finalului de an 1917 şi la cele din vara-toamna lui 1940. Adunând asemenea impresii de intens, asiduă şi aprofundată lectură şi punându-le cap la cap, te va întâmpina o percepţie împrospătată a marelui clasic român, iar arta critică a lui Alex Ştefănescu te va încânta.

Eminescu poem cu poem este un privilegiu pentru cel care îi parcurge paginile. Volumul echivalează cu gestul generos al unui critic care, în timpul lecturii lui dintâi, ingenue, îţi îngăduie să arunci o privire peste umărul lui, surprinzându-i tresăririle, jubilaţiile, bucuria descifrărilor, capacitatea de transpunere în interiorul textului poetic. Este o verificare a funcţionării, după ani de presupusă rutină scriitoricească, a conservării purităţii vocaţiei proprii care, întotdeauna în cazul criticilor înzestraţi, este una de cititor. Dar este şi un act de nobleţe critică pură, cum nu multe sunt în literatura noastră actuală.

* Alex Ştefănescu, Eminescu poem cu poem. La o nouă lectură , Editura All, 2017, 432 p.