ESEU

Lajos Nótáros
eseist, Arad

Noua civilizaţie a imposturii (II)

– eseu tardiv –

Secolul XX debutează cu prima impostură socială reuşită pe scară largă: aşa-numita revoluţie leninistă din Rusia măcinată de primul război mondial.

Desigur primul război, pomenit pe atunci ca Marele Război, a fost preludiul acestei imposturi născute din incapacitatea liderilor de atunci de a sesiza noutatea unei societăţi care nu-şi mai controlează indivizii prin metode directe şi de forţă, ci prin cele mediate ale birocraţiei omniprezente.

Altfel spus, mai marii de atunci, aflaţi şi ei în profunda criză de identitate, nu şi-au imaginat efectul colosal al confruntării unor sisteme birocratice care dispun de o tehnologie nouă, capabilă să extindă războiul de la confruntările locale, punctate de bătălii bine determinate în timp şi spaţiu, la o încleştare difuză şi greu controlabilă care cuprinde întreaga planetă.

Această situaţie pe alocuri apocaliptică a arătat foarte clar impostura generală în care se aflau cei care gândeau şi simţeau în termenii societăţii clasice moderne, creând posibilitatea apariţiei imposturii absolute, cea care, eliminând transcendenţa, coboară posibilitatea mântuirii pe pământ.

Personajul Mântuitorului Profan, iată eroul central al acestei imposturi sociale, o premieră absolută în istoria milenară a omenirii, fiindcă niciodată până la apariţia URSS nu întâlnim vreo societate care îşi asumă o identitate pe care nu o are şi nu are cum să o aibă.

Prin Ulianov devenit Lenin impostura se ridica la nivel absolut, chiar dacă va primi imaginea definitivă în Stalin şi în puzderia de mutaţii zombi pe care le va produce în teritoriile în care pătrunde şi se extinde precum un flagel.

Mântuitorul Profan, în afară de transcendenţă, preia de la Isus toate determinaţiile, este capabil până şi de minuni, chiar dacă ele, minunile, decurg din religia tehnologiei moderne, nemaivorbind de faptul că acest Isus cu carnetul de membru numărul 1 este desigur parte a unităţii trinitare în care Tatăl şi Sfântul Duh apar în forma masiv păroasă a lui Marx şi Engels.

Desigur, mântuitorul cel adevărat este întotdeauna cel actual, despre predecesor descoperindu-se mereu că era de fapt un Pseudo Mesia, în cel mai bun caz fiind cel care i-a pregătit, precum Sf. Ioan Botezătorul lui Isus, doar venirea celui cu adevărat uns, un oarecare mai mult instrument al venirii celui adevărat.

Modelul a fost preluat schematic şi de cealaltă impostură socială a secolului trecut, nazismul sau fascismul, în care Mântuitorul nu vine în numele omenirii, ci în cel al poporului ales, al tribului care îşi va întinde stăpânirea asupra celor nechemaţi şi inferiori din aceasta cauză, nefiind deloc o întâmplare că nazismul îşi vedea duşmanul de moarte în poporul ales al Vechiului Testament.

Pentru ambele forme este comun însă controlul total al societăţii prin birocraţie şi tehnologie militarizată, forţa fiind folosită împotriva celor care nu se conformează, sunt reticenţi să se integreze în impostura generală care are pretenţii de religie fără să facă recurs la o divinitate transcendentă.

În paralel şi de multe ori concomitent cu aceste experimente sociale are loc în prima perioadă a secolului despre care vorbim o explozie tehnologică care în loc să ducă spre întărirea individualităţii care este în căutarea autenticităţii, dimpotrivă pregăteşte uniformizarea şi conformismul prin imitaţie.

Prin telefon, presa de masă, radio, cinematograf, televiziune (prima emisiune în reţea de televiziune a avut loc la Olimpiada din Berlin din 1936) se ajunge la o producţie de clişee şi norme fără fond care oferă destule motive de renunţare la individualism şi dorinţa de a prelua modelele propagate.

Apelul la raţiune, o mare lozincă a secolelor anterioare care au definit modernitatea, începe să-şi piardă din importanţă, devenind un simplu clişeu printre celelalte difuzate pe toate canalele de cei care erau instrumentali în crearea aşa-numitei societăţi de consum.

De altfel, renunţarea la raportarea transcendentă este ilustrată şi printr-o altă impostură psiho-socială născută aproape în paralel cu cele deja amintite, cea care devine pentru un timp adevărata religie a celor care au avut şansa să scape de experimentele comunist şi nazist: psihanaliza născută din ideea difuză că sufletul nu este inefabil, ci un mecanism mai complicat şi mai rafinat tocmai pentru că material nu poate fi pus în evidenţă, însă la fel de simplu de explicat ca orice mecanism – ilustrat foarte simplu printr-un aisberg din care ceea ce se vede este conştientul – după ce îi descoperi legile care îl guvernează.

În esenţă, este vorba de reinterpretarea teoriei păcatului originar în spaţiu profan, cu marea găselniţă a vindecării acesteia prin conformarea la anumite reguli ale realităţii virtuale.

Psihanaliza lui Freud devine teoria public relations în mâna dublului său nepot Bernays, cel care se impune în SUA în 1929 prin reclama care declanşează moda fumatului la femei, un happening organizat în Duminica de Paşti, cu ocazia paradei din New York, în care femei cunoscute şi foarte cunoscute, primele vedete ca forme ale imposturii întrupate, se amestecau fumând în mulţime, ilustrând impostura concretizată în ideea campaniei Lucky Strike cu privire la beneficiile nemaipomenite, inclusiv pentru sănătate, ale fumatului la femei.

Şi iată, luate toate acestea împreună s-a născut şi impostura care devine atotputernică în cea de a doua jumătate a secolului în lumea occidentală: reclama, respectiv publicitatea comercială şi nu numai, purtată pe aripile de liliac ale noilor forme şi tehnologii de difuzare, pregătind terenul pentru lovitura de graţie de la sfârşitul secolului şi mileniului adusă individualităţii autentice: înlocuirea realităţii cu imaginea ei.

Sinteza care s-a produs în acei ani, începând cu deceniul opt al secolului trecut, s-a folosit decisiv de noua tehnologie digitală – digitul abstract (degetul uman, unitate de măsură a lungimii la cei vechi) al calculului luând locul unicităţii umane vii – creând o nouă realitate, numită virtuală, în care unicitatea inconfundabilă a individului, considerată milenii la rândul imaginea divinităţii pe pământ, este înlocuită cu imagini virtuale produse la infinit, interşanjabile şi consumabile la fel ca o pungă de popcorn în timp ce vizionezi un horror hollywoodian.

Internetul şi paginile de socializare au desăvârşit această golire de conţinut a relaţiilor interumane, emoţia a fost înlocuită cu emoticonul, gândul cu postarea, raportarea la transcendenţă cu astrologia şi necromanţia digitalizată.

Sinteza finală astfel obţinută este impostura universală în stare pură, o civilizaţie care se construieşte nu pe ceea ce este sau ar putea fi, ci pe ceea ce ne-ar plăcea să fie.

Individul nu mai este definit şi receptat pe baza determinaţiilor sale existenţiale primordiale fizice, intelectuale, emoţionale, ci pe reconstrucţia acestora în funcţie de cerinţele formulate în secolul douăzeci şi care pornesc, aşa cum am văzut, pe acceptarea ideii mântuirii profane prin mijlocirea unui Mântuitor creat din nimic, un fel de Golem digital în forma sa finală.

Fotografia şi imaginea în mişcare, chiar holografică dacă este nevoie, ia locul individului în carne şi oase, pătrunzând, aşa cum acesta din urmă nu are cum s-o facă, în lumea şi viaţa celorlalţi, a fiecăruia în fond, fiind o prezenţă nu doar ocazională, ci permanentă şi ubicuă şi nu doar în cotidian, ci si în cele mai intime sfere, chiar şi în fantezii sau vise.

Pierderea realităţii, renunţarea la realitate în favoarea artificialului şi virtualului, este singura realitate palpabilă a zilelor noastre, cu toate acestea acest adevăr este la fel de uşor de ascuns ca orice altceva în artificialul virtual care, tocmai datorită absenţei totale a conţinutului primordial, devine omniprezent, pare omnipotent, proteic prin nesfârşita sa putere de regenerare, producând o pseudotrăire în care divertismentul devine cerinţa absolută din moment ce nevoile de bază, legate de supravieţuirea trupului şi a spiritului, cel puţin în lumea occidentală, au fost, ni se spune pe toate canalele tehnologiei virtuale, rezolvate pentru totdeauna.

În această lume golită de viaţa reală naşterea este eliminată şi înlocuită cu telecomanda, moartea este cel mult o resetare iar ceea ce se întâmplă între două resetări poate fi multiplicat la nesfârşit.

Finalul este, firesc, cum altcumva, apocaliptic: valorile care până acum se situau într-un spaţiu relativ uşor de identificat între palpabil şi transcendentul divin se dispersează şi se metamorfozează continuu într-un spaţiu care prin virtualitatea ei reproduce în mic – pe ecranele laptopurilor şi al telefoanelor „deştepte” – infinitul haosului primordial, senzaţia ştiinţifico-fantastică a găurii negre care înghite orice şi tot, realizând astfel egalitatea absolută a nimicului.

Nu-i deloc o întâmplare că Apocalipsa ni se înfăţişează mai nou sub forma imaginilor generate la Hollywood, nimic misterios şi cu atât mai puţin mistic, un simplu colaps tehnologic, o pană de curent mai îndelungată după care lumea devine un morman de fier vechi ruginit şi fumegând în care în loc de suflete care năzuiesc spre adevărata mântuire apar tot felul de pseudofiinţări, tot digital generate, care, mai ales prin neasemuitul personaj cinematografic al mortului viu (zombie), împrumutat din tradiţia woodoo, devin simbolul vieţii golite de viaţă, al umanităţii decăzute în virtualul atotcuprinzător.

Foarte puţine dintre aceste previziuni apocaliptice, generate pe bandă rulantă din raţiuni de divertisment comercial, create de Hollywood, au curajul să meargă înapoi la real, la viată, la nevoia originară a supravieţuirii în condiţii naturale şi transcendentale în acelaşi timp.

La Adam şi Eva, la omul primordial care îşi începe din nou lupta cu imposibilul.

Imposibil care în zilele noastre se concretizează tocmai în neputinţa tragică de a mai găsi realitatea acoperită de impostură, de a găsi omul adevărat în Impostorul Universal al lumii digitalizate.

.