logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

Johannes Waldmann
critic muzical, Germania

 

 

„Clarinette”, prinţesa muzicii, şi pandantul ei, „Grégoire”, zis „doctorul”

File din istoria unei mari prietenii

 

Articolul, despre care autorul e convins că e inedit, constituie contribuţia revistei „Arca” la anul centenar Dinu Lipatti (o sută de ani de la naştere). Împreună cu marea pianistă Clara Haskil, originară, ca şi Lipatti, tot din Bucureşti, cei doi sunt mândria artei interpretative româneşti. Prietenia celor doi artişti, care a durat (cu o întrerupere de câţiva ani, determinată de cel de-al doilea război mondial) în total şaisprezece ani, este un capitol înduioşător şi înălţător. Cele două porecle din titlu au fost născocite de Dinu Lipatti, el fiind Grégoire sau Doctorul, Clara Haskil fiind Clarinette. Au folosit aceste pseudonime vesele în corespondenţa lor, care s-a păstrat doar parţial. Vreo treizeci de scrisori, ale Clarei, doar şase ale lui Dinu, au supravieţuit. Celelalte s-au pierdut în vălmăşagul războiului, Clara fiind silită de împrejurări să-şi părăsească locuinţa subit, trebuind să-şi abandoneze întreaga gospodărie, inclusiv corespondenţa cu puţinii ei prieteni.

Prietenia dintre cei doi a început aproape în momentul înscrierii tânărului pianist Lipatti la cursurile pariziene ale celebrului pianist şi pedagog Alfred Cortot. Acesta l-a apreciat în mod deosebit pe tânărul pianist şi compozitor român. Cortot şi Lipatti s-au cunoscut în anul 1933 la Viena, unde Lipatti a câştigat virtual un mare concurs, iar Cortot l-a invitat imediat la Paris, să studieze în clasa lui.

O parte din familia Lipatti, deci, mama Anna cu cei doi fii, Dinu şi Valentin, au venit şi s-au stabilit la Paris. Aceeaşi clasă a vestitului pedagog Cortot fusese absolvită, cu ani în urmă, de Clara Haskil, care beneficia în momentul întâlnirii cu Dinu Lipatti de o solidă şi nedisputată reputaţie. Timiditatea ei, caracterul introspectiv şi înclinaţia spre depresie şi autoflagelare au handicapat-o pe Clara. Era convinsă că nu reuşeşte să interpreteze muzica în mod convingător şi că nu poate avea succes. I-a revenit lui Dinu, un optimist „incorigibil” în tot timpul scurtei sale vieţi, rolul de „consolator” pentru melancolica lui prietenă Clara; aceasta a preluat funcţia surorii mai mari. Între cei doi exista o apreciabilă diferenţă de vârstă. Clara s-a născut în anul 1895, iar Dinu în 1917. În momentul întâlnirii lor, amândoi sunt artişti formaţi, dar influenţa reciprocă este puternică şi a contribuit la desăvârşirea personalităţii lor! Ceea ce uneşte aceste două caractere, în esenţă deosebite, dar asemănătoare în privinţa idealului comun, este dragostea pentru muzică şi tendinţa de a o interpreta cât mai grăitor. Nemărginită este admiraţia lor reciprocă, empatia dintre ei manifestându-se neîntrerupt şi neumbrită de nori.

În anul 1934, Clara Haskil a fost invitată de o doamnă din înalta societate, Winnaretta Singer (1865-1943), măritată Princesse de Polignac, la una dintre seratele ei muzicale, unde urma să cânte. A avut un mare răsunet, prin interpretare a două sonate de Mozart.

La aceeaşi serată a venit şi un tânăr pianist, român ca şi Clara Haskil, proaspăt sosit la Paris, elev al lui Cortot.

Tânărul muzician, cu purtări alese, comportament decent, judecată limpede şi orientare foarte serioasă în materie de artă, o impresionează pe Clara, iar lauda din partea lui îi cade foarte bine. Amândoi îşi dau seama din primul moment că această întâlnire este începutul unei durabile prietenii. Îşi scriu aproape zilnic, vorbesc zilnic la telefon, discută cele mai variate teme, la un înalt nivel profesional. Clara îl sprijină pe Dinu, care se află în pragul afirmării, îl protejează pe cât poate. Încearcă să-l propună pentru evoluţii în viitoare concerte, cu Orchestra Radiodifuziunii pariziene (unde sora ei Jeanne cântă prima vioară), să-l susţină faţă de dirijorul Émile-Desirée Inghelbrecht. Dinu Lipatti ajunge un nume bine cunoscut la Paris, şi în calitate de compozitor. Clara şi Dinu prezintă în premieră Concertul pentru două piane şi orchestră de Dinu, de asemenea, Concertul pentru două piane de Mozart, cu cadenţe compuse de Dinu.

În aceşti ani foarte agitaţi, premergători începutului războiului, viaţa devine din ce în ce mai dificilă şi tot mai neîndestulată.

La începutul anului 1939, familia Lipatti se vede nevoită să se întoarcă la Bucureşti, iar Clara, rămasă singură la Paris, îndură lipsuri. Între timp, moare unchiul Clarei, Avram Moscona, iar ea, rămasă singură şi fără surse de existenţă în micul lor apartament, suferă din ce în ce mai intens de scolioză şi tuberculoză osoasă, care se agravează, o imobilizează, o împiedică să exerseze, să practice pianul. Patru ani, Clara e constrânsă să poarte un corset, are dureri foarte intense.

Reîntorcându-ne la momentul părăsirii Parisului şi întoarcerii la Bucureşti a familiei Lipatti: acest important episod încheie primul capitol al prieteniei dintre Dinu şi Clara. Este clipa unei mari şi dureroase despărţiri, care ar fi putut să fie definitivă. Închipuiţi-vă, dragi cititoare şi dragi cititori: Clara a trebuit să străbată tot Parisul, de la un capăt la celălalt, pe jos, pentru a putea ajunge la gară. Prietenia presupune sacrificiu – Dinu şi Clara, suflete mari, individualităţi puternice, s-au mai putut revedea odată, speranţa într-un viitor promiţător părând retezată...

Scrisorile dintre Paris şi Bucureşti circulă anevoios, astfel că puţine şi-au atins destinaţia. O emoţionantă, totuşi, tonică şi plină de umor, sinceritate, autoironie, epistolă a Clarei, scrisă în limba română, datată 24 iulie 1939, merită a fi inserată aici.

logo

În acelaşi timp, Dinu şi-a sporit renumele la Bucureşti; a reuşit să-şi cumpere un automobil, pe care-l conduce cu măiestrie. A cunoscut-o pe Madeleine Cantacuzino, pianistă şi ea, de origine elveţiană, dar născută şi crescută tot la Bucureşti. S-au îndrăgostit unul de celălalt, s-au căsătorit, s-au hotărât să emigreze în Elveţia. În anul 1943, Dinu şi Madeleine pleacă din România spre Elveţia, cu maşina lui proprie, şi ajung, după multe staţii, la Geneva. Acolo i se oferă lui Dinu un post de profesor universitar (la 27 de ani!) la catedra de pian.

Există mărturii despre activitatea pedagogică (de aproape şapte ani) a lui Lipatti la Geneva. Studentul lui, originar din Transilvania, pe nume Bela Siki, şi-a păstrat notiţele de la cursuri şi şi-a publicat, după decenii, însemnările. Unul dintre prietenii intimi ai lui Dinu, marele dirijor şi umanist Ernest Ansermet, a scris şi el, în memoriile Domniei sale, confidenţe despre marele pianist român. Un mentor deosebit de important cu care Dinu a cântat în concerte memorabile, a fost Paul Sacher, care, la rândul său, a fost prietenul lui Bela Bartók.

Ce i s-a întâmplat, între timp, „minunatei Clara” sau „Clarinette”, cum o numeşte Dinu? E aproape muritoare de foame, infirmă din cauza tuberculozei osoase şi scoliozei, neputând să practice pianul şi neavând perspectiva unui angajament.

În 1942, trupele germane invadează Franţa, ocupă Parisul. Sunt în căutarea evreilor, pe care îi internează şi îi extermină. Viaţa Clarei şi a surorii ei Jeanne, violonistă în Orchestra Radiodifuziunii, e periclitată. În acel moment de răscruce, dirijorul şi directorul muzical al orchestrei, Émile-Desirée Inghelbrecht, ia iniţiativa salvării orchestrei, inclusiv a Clarei. Noaptea şi fără bagaje, numai cu actele şi strictul necesar, merg prin păduri de la Paris în partea neocupată de germani a Franţei. Ajung până la Marsilia. Aici Clara e operată la cutia craniană şi i se extrage o tumoare malignă crescută la dimensiuni mari. Este o operaţie fără speranţa vindecării sau măcar a ameliorării! Totuşi, nesperata minune se produce! Clara scapă din operaţie, se vindecă, ajunge, cu ajutorul populaţiei şi al multor binefăcători, în Elveţia, şi se poate stabili în cantonul Vevey!

logoEpisodul stabilirii, aproape simultane, a Clarei şi a lui Dinu şi Madeleine în Elveţia încheie astfel cea de-a doua etapă, mediană, a marii prietenii. Ultimul capitol cuprinde reîntâlnirea lor în Elveţia, drumul triumfal al afirmării amândurora, marile lor succese, apoi izbucnirea bolii lui Dinu (leucemia) şi se încheie cu năprasnica moarte a lui Dinu. Postludiul la această emoţionantă poveste este, după un deceniu de la moartea lui Dinu (1950), moartea Clarei, în urma unui accident stupid şi fatal în gara Bruxelles în anul 1960.

Despre toate aceste momente există câteva documente şi mărturii importante, mai ales din partea unor mari muzicieni care au avut tangenţă cu protagonştii acestui articol. Despre prietenia dintre Dinu Lipatti şi Clara Haskil s-a publicat surprinzător de puţin, iată, deci, motivul oportunităţii articolului!

Reîntorcându-ne la momentul stabilirii în Elveţia, în orăşelul Vevey, a Clarei Haskil, trebuie să menţionăm ajutorul plin de abnegaţie al multor iubitori de muzică şi al muzicienilor. Dintre cei români, bineînţeles, Enescu. Cu toate că a durat relativ mult până ce Clara şi-a dobândit cetăţenia elveţiană şi a fost în stare să întreprindă călătorii în Europa, totuşi, cariera ei s-a desfăşurat relativ rapid.

Iubirea pentru Mozart a existat de la început, dar explorarea exhaustivă a repertoriului de concert şi a muzicii de cameră, în special a sonatelor, a început doar în Elveţia.

În ziua de azi, atunci când se rosteşte, cu veneraţie, numele lui Mozart în asociaţie cu pianul, nu putem să ne gândim la alt interpret preferat decât la Dinu Lipatti sau la Clara Haskil! Numai în treacăt fie pomenit numele însemnatului critic muzical şi estetician Joachim Kaiser, răposat de curând, şi cartea lui Mari pianişti (1982). El îi aminteşte pe neuitaţii pianişti români sub semnul lui Mozart şi fiind legaţi prin limpezimea latinităţii lor!

Dar, din nou, înapoi la momentul reîntâlnirii prietenilor Clara, Dinu şi Madeleine. Întâlnirile lor, în anii care le-au mai rămas, erau aproape zilnice, armonia fiind totală.

Un interviu al Madeleinei Lipatti la Televiziunea franceză, din 1963, cu acest subiect, de altfel, inserat de Grigore Bărgăoanu într-un recent film documentar, e revelator! Relatarea despre ultimul recital, cel de la Besançon, 1950, al lui Dinu Lipatti, apoi despre moartea lui Dinu, nu se poate citi sau asculta fără lacrimi în ochi, şi nici rememorarea, cu ocazia funeraliilor Clarei Haskil, rostită de dirijorul Igor Markewici, originar din Kiev. Nimeni nu i-a cunoscut mai bine ca el pe cei doi mari artişti români.

Câteva crâmpeie din amintirile autorului articolului de faţă:

În anul 1971, luna martie, a concertat în Sala Palatului Cultural din Arad pianista sovietică Tatiana Nikolaeva (1924-1998). Domnia sa a executat concertul favorit al Clarei Haskil, adică, cel supranumit „Jeunehomme” de Mozart, K. 271, în Si bemol major. După concert, doamna Nikolaeva, această artistă superbă, mi-a povestit momentul din viaţa ei, din anul 1955, când i-a fost dat să se întâlnească, la Salzburg, cu Herbert von Karajan şi cu Clara Haskil şi chiar să se întreţină scurt cu ei!

Mult mai recent, la un concert de la Bamberg din Bavaria, autorului i-a fost dat să o cunoască pe una dintre cele mai valoroase pianiste din prezent, pe Hélène Grimaux.

Hélène a cântat concertul de Schumann, cel favorit al lui Lipatti, cu Orchestra Filarmonică din acea localitate. În pauză, am vorbit despre Schumann şi concertul de adio al lui Dinu, dirijorul fiind atunci Herbert von Karajan. Nu se poate descrie tonul înflăcărat şi admiraţia Hélènei Grimaux pentru Lipatti!

În final, câteva indicaţii bibliografice despre acest subiect, pe care autorul le recomandă celor care vor să aprofundeze tema:

1. Jérome Spycket: Clara Haskil – o biografie, Hallwag Verlag, Bern & Stuttgart, 1977;

2. Rita Wolfensberger: Clara Haskil, Scherz Verlag, Bern – Stuttgart – Wien, 1962;

3. Apropos – Clara Haskil, Verlag Neue Kritik, Frankfurt, 1997:

4. Carmen Păsculescu-Florian: Dinu Lipatti – Vocaţie şi destin, Editura Muzicală, 1986 şi ediţia a 2-a, 1989;

5. Anna Lipatti: Viaţa pianistului Dinu Lipatti, Editura Litera, Bucureşti, 1975.