POEZIE
Gilda Vălcan
***
eu nu ştiu nimic despre tine,
iar asta n-ar avea vreo însemnătate,
dar nu ştiu nimic nici despre mine
sau despre oricine altcineva, altceva.
eu îmi uit în fiecare zi numele
şi nu are rost să mi-l desenezi pe şerveţelul
care îmi însoţeşte prînzul.
eu am citit atît de mult încît nu mai ştiu să citesc.
s-a întîmplat ca atunci cînd iubeşti şi,
iubind prea multă vreme,
gîndind întreaga lume prin inima ta,
totul în faţa ochilor rămîne transformat,
transfigurat...
„mă mai iubeşti?”
nu ştiu ce să spun,
lumea dinainte de tine avea o altă culoare,
acum nu prea mă gîndesc la tine,
dar culoarea lumii a rămas aceeaşi
sub privirea mea îndrăgostită.
şi nu ştiu nimic despre lumea aceasta,
nici despre cealaltă nu cred că ştiam prea multe,
însă aici sînt fără tine,
ceea ce este foarte, foarte bine.
am uitat cum am ajuns aici, însă sînt sigură că,
înainte de a ajunge,
ţi-am furat lentilele de contact.
în Oz e imposibil să trimiţi sau să primeşti scrisori
iar cărţile sînt scrise cu verde pe verde
cu alb pe alb
cu negru pe negru
cu galben pe galben...
albastrul e diluat şi poţi scrie cu el doar pe cer.
poate de aceea nu mai ştiu să citesc.
***
năvalnică şi rece treceam pe lîngă tine
tăiam carnea cuvintelor cu o singură privire
şi orice nadă aruncată o recunoşteam în zîmbetul trist,
nedumerit al altor femei lăsate, aruncate de tine
pe marginea unui drum necunoscut.
pentru ele, un drum abrupt şi fără stele.
nevinovată şi rece te primeam între zidurile mele
şi nu acceptam nici o mîngîiere, pentru că oricare din ele
se oprea numai la piele.
aşteptam
aştept
nu mai aştept
să vrei să intri în gîndurile mele, în abisul timpului,
în sufletul încă nedezvăluit decît în poeme.
nedumerit în faţa cuvintelor aştepţi să mă împiedic,
să cad în ochii tuturor,
să primeşti punctul slab din care să mă împingi în neant
unde mă aştepţi cu braţele deschise,
să mă salvezi de prăpastia
în care nu vreau să cad.
***
de fapt, niciodată, nimeni, nimic.
degeaba cauţi ieşirea din labirint
sperînd, nu la un drum drept,
nu la un orizont îndepărtat în care
zidurile s-au sfărîmat şi eşti liber
să rătăceşti fără cale, fără dorinţa
de a ajunge.
eşti destul de treaz în această viaţă
a zecea, a suta, a mia,
eşti destul de treaz să înţelegi, să vezi,
că nu există capăt, nu există drum.
poţi să tai şi să rumegi vise zile întregi
în acelaşi loc, în acelaşi spaţiu
pe care nu-l vezi de atîta trăit în altă parte,
în gînd.
de fapt, nimeni, nimic, niciodată, niciunde
sînt singurele cuvinte care te însoţesc
în rotitul în cerc, în abis.
speri doar ca acum, de data aceasta,
să fii însoţit, să stea cineva să-ţi privească
chipul rătăcit într-un vis.
însă nici asta n-ar conta prea mult.
nici n-ai observa femeia care deja a împietrit
privindu-te ucis de propriul gînd...
a intrat şi ea în lumea în care îţi imaginezi că eşti şi,
chiar dacă nu crezi, trăiţi împreună de cîteva vieţi
din acestea, virtuale, ideale, reale,
aveţi copii, grădină, un cîine, chiar şi o fabrică
în care se ţes covoare cu modele orientale...
n-a avut nici o şansă, nu te putea trezi,
nu îţi putea propune o întoarcere în labirint
aşa că te-a însoţit. însă, chiar în vis,
îţi aminteşti că nu-ţi aminteşti cum arată
cum vorbeşte, cum te iubeşte, cea care
te însoţeşte.
***
eu te iubesc altfel decît crezi,
chipul tău e o poveste pentru mine,
iar trupul, aşadar trupul, este locul unde apele tac
şi învăluie tainic şi fără ştire
înlănţuirea dintre lumi nebănuite încă, neştiute,
absente mereu lîngă un altul.
desenul acesta din ochii tăi este previzibil şi
există în toate poveştile de pînă acum.
însă eu nu te iubesc cum crezi tu
şi nu mai deschid nici o umbră spre inima mea.
ea se vede desenată deja,
caricatură nereuşită în mapa ta, un rînd într-o listă
ce repetă aceeaşi poveste.
eu nu te iubesc aşa
şi nu vom afla niciodată cum:
inima ta nu mă poate întîmpina.
***
am tăcut acum, nu mai am ce da,
am dăruit tot,
m-am dezbrăcat pîna la os,
şi osul l-am dăruit, îl roade careva,
îl simt, îl roade ceva şi nu-l pot alina
l-am dat deja, nu mai e nimic al meu
am dăruit tot.
să nu crezi însă că stă cineva
şi aşteaptă să-mi dea înapoi cîte ceva.
un cuvînt, o silabă
o privire care m-ar ajuta
să-mi clădesc un alt trup
o altă inimă, cu o altă culoare.
nu, nimeni.
daca eşti cel care dăruieşti
nimeni nu se va grăbi să-ţi dea ceva în schimb.
cei care ar da sînt, la rîndul lor
prea săraci,
s-au dezbrăcat şi ei pînă la os,
ne auzim tăcerile alunecînd una către alta,
atîta mai avem de schimbat.
cei care nu au ce da, nu dau
şi aşteaptă sa fie îmbrăcaţi în trupurile altora
şi atunci,
cuvintele lor împrumutate, furate, luate
sînt lipite în cîte o carte: „acesta sînt eu,
aştept să mă regăsesc în eternitate.”
***
« Să nu te închini... »
nu mă-nchin, Doamne, mă-nclin,
şi nu pot ieşi din mirare
şi nu-mi trebuie încă o viaţă
pentru a afla că mă nasc
din visul unei pietre
cu întreaga speranţă,
cu foamea de a şti trăi,
cu inima pregătită a iubi,
şi mor în adîncă ignoranţă
în ultima zi în care
nu ies nicicum din mirare.
nu mă-nchin, Doamne,
mă-nclin.
***
în fiecare zi trec de două ori
pe deasupra inimii tale.
nu îţi dai seama de nimic,
inima mea a învăţat să bată în şoaptă,
nimeni nu o aude,
nimeni.
însă inima ta bănuieşte ceva şi,
fără să ştii,
se opreşte o fracţiune de secundă,
de două ori pe zi,
şi ascultă.
într-o bună zi va învăţa să audă
şoapta inimii mele.
mi-e teamă doar că pînă atunci
voi uita a zbura...
***
respiră adînc,
respiră:
marile iubiri nu se vorbesc la telefon,
marile iubiri nu te trag de mînecă,
nu te sărută în fiecare zi
şi nu-ţi lasă urme de ruj pe pernă.
marile iubiri sînt anonime,
rar sînt scrise în scrisori,
de cele mai multe ori ele rămîn fără cuvinte.
marile iubiri te ţin în braţe arareori,
însă nu uită niciodată să te ţină în braţe
cînd mori.
***
Închide ochii peste mine,
Inchide-i ca şi cum n-aş fi.
Mă-ntrebi încet,
Mă-trebi mereu:
„Numele tău?”
Numele meu?!
Nu-l ştiu, nu l-am ştiut nicicind,
Am nume straniu,
De-mprumut.
Plecăm la Dumnezeu pe rînd.
Plecăm rîzînd,
Plecăm tacînd.
Nu ştim cuvinte,
Nici un rînd.
De unde nume, de unde cînt?
Plecăm la Dumnezeul în gînd.