POEZIE

Flavia Adam

candelabrul

tot mai mult mă tem că singurătatea

va lua chipul tău.

că vom sta fa ţ ă-n fa ţ ă răsucind adevărul,

până când trupul lui vânăt

se va sub ţ ia îndeajuns.

că într-o zi voi muri,

că nu te voi recunoaşte-n mul ţ ime.

că voi vâsli prin marea de oameni

căutând bră ţ ări colorate,

un ceas Jacques Lemans, 

orice indiciu că încă respiri.

tot mai frică îmi e

de-acest poem cu sute de bra ţ e,

un candelabru curat,

aproape lichid,

din care picură vag,

pixelat,

întunericul.

cu pieptul deschis

cel mai frumos scenariu:

şapte zile cu tine,

luna sfărâmându-se ca o frunză uscată,

minutul în care-mi întinzi

o piersică pe jumătate necoaptă şi râzi,

mirosul acesta de cer şi de via ţ ă 

pe care nu l-am sim ţ it niciodată,

corpul meu auriu,

o bătaie cu raze albastre,

un steag de lumină ridicat la refren,

când to ţ i ceilal ţ i se duc la culcare

şi numai noi mai pândim

cu pieptul deschis, încă viu,

întunericul.

fotopoem

un tren cu poeţi,

pe calea ferată dintre Oraviţa şi Anina.

frunza oprită pe geam, în dreptul

Luciei Cuciureanu.

înaintăm într-un întuneric gălbui,

într-o moarte gălbuie,

într-un prezent în jurul căruia

toate cuvintele se usucă.

exact acum, cineva

ne respiră, ne consumă aerul, frica.

trăim. de-o parte şi de alta, cuvintele

se destramă.

la Anina vom bea apă. sau Cola.

sau bere. sau orice altceva.

fiecare va râde

cu gura celui de lângă el.

la-ntoarcere, tunelul ne va primi

ca pe nişte sinucigaşi.

cu beznă. cu linişte. cu evlavie.

cu ştaif:

ca pe nişte indivizi indulgenţi

ce nu se mai trag de şireturi

în poemul final.