PROZĂ

Andrei Mocuţa

poet, prozator, Arad

Ultimul număr din seria Dark Knight ♞

Am fost într-o librărie la lansarea unui volum mamut, o carte de citit în două vieţi, de peste o mie de pagini, despre sadismul lui Joyce de a proiecta romanul Ulysses. Am reţinut foarte puţine lucruri despre carte, în schimb atenţia mi-a fost răpită de una din librărese. N-aş vrea să mă avânt să-i spun dragoste la prima vedere, femeile frumoase îţi fură privirea mai tot timpul. Ne-am intersectat privirile de câteva ori, nu mi-a zâmbit, doar a privit timidă într-o parte.

Criminalul se întoarce la locul faptei şi romanticul incurabil se întoarce acolo unde şi-a consumat prima iubire. Ceva m-a îndemnat să revin peste aproape o lună. Putea să nu mai fie acolo. Să fi schimbat locul de muncă sau pur şi simplu să aibă zi liberă. Dar era acolo, neschimbată, ca o zeiţă a criogenării. Când am intrat răsfoia o carte. M-am uitat pe furiş la copertă fără să-i invadez prea mult intimitatea: De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu. Nenorocitul! Numai volumul acesta a fost citit pe nerăsuflate de mai multe ori decât au fost răsfoite toate cărţile mele. Mă consolez cu gândul că-n timpul vieţii nici Joyce n-a avut parte de mai mult succes, dar măcar se bucură de o posteritate pe măsură, aşa cum am putut constata la începutul acestei poveşti.

Nu aveam nici un plan de abordare. Am rătăcit prin librărie ca un poliţist pe vreme ploioasă: prefăcându-mă că răsfoiesc cărţi, fiind însă interesat de cu totul altceva. Am trecut pe rând pe la toate rafturile (când mi-aş fi închipuit că o să petrec minute în şir la raftul „cum să îţi creşti copilul sănătos?” sau „cum tratăm problemele de colon”?) imaginându-mi următoarele scenarii:

1. Cel mai firesc ar fi fost s-o abordez direct. Dar ce i-aş putea spune? „Scuză-mă, unde pot găsi ultimul număr din seria Dark Knight?” După ce m-ar îndruma aş întreba-o: „Ai şi tu un supererou preferat?” Cel mai probabil mi-ar răspunde: „Mă uitam când eram mică la Sailor Moon, dar de atunci m-am maturizat şi acum citesc romanele lui Cărtărescu.” Mda, decât să aud asta mai bine trec la scenariul următor.

2. Aş putea căuta una din cărţile scrise de mine şi să i-o ofer cu autograf. Nu-i ştiu numele, dar ar fi un prilej bun să-l aflu. I-aş întinde stângaci cartea şi ar primi-o puţin surprinsă, mi-ar vedea poza de pe copertă şi m-ar recunoaşte. Mi-ar mulţumi politicos şi m-ar întreba dacă nu-i scriu dedicaţie. „Cui o dedic?” aş întreba-o şi atunci mi-ar spune numele. Apoi i-aş rosti numele şi aş adăuga: „Vrei să ieşim la o cafea?” Acest scenariu ar fi fost plauzibil dacă mi-aş fi găsit cartea în librărie. Ceea ce n-a fost cazul.

3. Speram să nu ajung la punctul 3, dar n-am de ales. Aş putea-o impresiona recitându-i un pasaj din De ce iubim femeile. Asta înseamnă că ar trebui să deschid cartea şi să lecturez câteva pasaje, să aleg unul care-ar fi potrivit pentru abordare, să îl recitesc până l-aş putea reproduce pe de rost. Unde mai punem că m-aş putea fâstâci ori bâlbâi. E cel mai riscant scenariu, dar cu cele mai mari şanse de reuşită.

4. Dacă am ajuns la punctul 4, înseamnă că n-am finalizat niciunul din primele trei scenarii şi acum stau în faţa laptopului şi rememorez ceea ce aş fi putut aplica. Mai am o singură posibilitate. Să imprim tot ce am scris şi să-i ofer textul ca pe o scrisoare. Sau dacă vreodată această poveste va apărea într-un volum, i-aş putea oferi direct cartea. Cu o singură condiţie. Să găsesc cartea în librărie.

Wingman ϡ

Povestirea precedentă putea la fel de bine să nu fie scrisă, fiindcă n-am aplicat niciunul din cele patru scenarii. Poate merită, totuşi, să rămână acolo, pentru farmecul ei trist-tandru. De ce aveam eu nevoie cu adevărat era, de fapt, un Wingman care să-mi dea curaj s-o abordez pe prinţesa din turnul ferecat, ori care să-i distragă atenţia ca să pot iniţia un dialog cu ea.

Din păcate, Wingman-ul meu e literat şi la fel de împiedicat la abordat femei ca mine. Suntem ambii doctori în filologie, ne-am construit şi am susţinut un discurs draconic de convingere a unor comisii formate din profesori sobri şi greu de impresionat, dar habar nu avem cum să intrăm în discuţie cu o librăreasă.

Dincolo de nepricepere, intenţiile lui sunt bune. Mi-a pus o condiţie, însă. Dacă iese figura, îi fac cadou orice carte îşi doreşte din librărie. Am acceptat fără să stau pe gânduri, era totuşi o răsplată cinstită, şi i-am ascultat cu sufletul la gură planul de bătaie:

Pentru a atrage fetele, mi-a zis, cele mai mari şanse de reuşită le ai dacă foloseşti un citat din Shakespeare, Hamlet, actul III, scena IV, alineatul 82:

„Bună.”

Sau poate vrei să foloseşti lansarea cărţii joyce-iene, unde ai pus prima oară ochii pe ea, drept cârlig conversaţional. Dacă o simţi că empatizează şi e mai interesată de tine decât ar trebui, îţi recomand replica din volumul 1 din Ulysses, capitolul „Aeolus”, subcapitolul „Și femeile astea care cam exagerează”, pagina 174, ultimul rând:

„Uşurel, fără licenţe poetice. Suntem în arhidioceză aici.”

Iar dacă fata nu se lasă sedusă de artificiile astea moderniste, mergi la povestea de origine a lui Homer din Odiseea. Recomand cântul X, versurile 465-466. Grijă mare la ritm şi măsură. Pune accentul pe rimă, femeile mor după rimele simple cu ecou dramatizant:

„O, Circe, mă rogi să fiu blând cu tine,

Chiar de mă prefaci în vier şi pe mine?”

Dacă rima homerică nu-i provoacă nicio tresărire, o ameţim de cap cu ajutorul forţei centrifuge. Nu te speria, n-o vârâm într-un malaxor, e doar o metaforă pentru Centrifuga lui T. O. Bobe. Ţi-aş recita întreg prozopoemul „Camera lucida”, dar cred că-i vei desfereca centura de castitate fie şi numai cu invocarea răspicată a incipitului:

„Casa e frumoasă. Yala face clic. Uşa se deschide. Cam pe la buric. Știi ce-nseamnă asta? Unde ai intrat? Cartierul nostru este luminat. Pe alei, copiii cercuri prăvălesc şi vecinii cată de se întâlnesc: schimbă bormaşine şi reviste şic, îmbrăcate numai până la buric. Uşa se deschide. Casa e a ta şi lumina cade, caldă, prin perdea. În bucătărie totul e OK: sfârâie grătarul plin de mititei.”

În cazul în care nu-i place nici Joyce, nici Homer, nici T. O. Bobe, mergem pe metoda şoc. Te-ai gândit că există posibilitatea să nu fie deloc interesată de cărţi şi să lucreze într-o librărie doar fiindcă nu-i ajung banii pentru întreţinerea tatălui alcoolic? Sau ca să-şi plătească anii de studiu la facultatea de artă, pentru ca după aceea să-şi poată deschide propriul salon de machiaj? Nicio problemă, îi servim o replică din Pulp, romanul lui Bukowski:

„Mi se scoală numai uitându-mă la tine.”

Ori din contră, poate-i vreo romantică incurabilă care doarme sub pernă cu romanele lui Haruki Murakami. Scenariul ideal pentru o victimă sigură. Dacă emani siguranţă şi o iei tare din prima, cu replica de la pagina 18 din La sud de graniţă, la vest de soare, o să-ţi mănânce din palmă:

„Și câţi copii ai vrea să ai?”

Dacă nu l-a citit pe Murakami, înseamnă că n-a citit mare lucru şi s-a limitat la romanele Sandrei Brown sau la seriile Veronei Miclăieş începute cu Dragoste în catifea albastră. O ducem de nas cu titlul înşelător Despre ce vorbim când vorbim despre iubire de Raymond Carver. Pagina 187, pe la mijloc:

„Totul e-n capul tău.”

Versificator Ɣ

A fost odată ca niciodată, draga mea a lui Thoreau nepoată, un erou cam visător, numit Versificator. Îi ardea mereu de rime şi ardea cam greu enzime, neamul şi părinţii lui se trăgeau toţi din Vaslui. Mai avea o verişoară ce mânuia o vioară cu arcuş din lemn de pin, cânta şi la clavecin. Avea chiar şi un nepot ce se credea Herodot, cam alergic la compot şi uşor cam idiot.

– Dragă Versificator, zise-un bătrân semafor. Spune-i tu, te rog, lui moşu, de ce verde, galben, roşu sunt culorile ce-n veci te lasă pe rând să treci din şosea până în beci?

– Nu ştiu, dragă semafor, i-a zis Versificator. Întreabă-l pe controlor.

– Dragă Versificator, întrebă un negustor pe un ton curtenitor, n-ai vrea un parfum Dior?

– Ce miros îmbătător! zise Versificator. Totuşi e cam bătător la ochi şi eşti cam trişor, scumpul meu domn negustor. Dior şi Coco Chanel pot naşte un mic flagel de le-amesteci în vreun fel, mon monsieur, ma demoiselle.

– Dragă Versificator, întrebă un matador, în coridă de-am să mor străpuns de un taur chior, îmi vei dedica un vers sau măcar un distih şters?

– Războinice matador, zise Versificator, aş putea să îţi dedic odiseea cea mai şic. Dacă mai aştepţi un pic, ţi-o imprim chiar pe buric. Să ştii că ar fi o crimă s-o scriu doar în monorimă, va fi un poem divers, tandru, sexy şi pervers.

– Dragă Versificator, întrebă un dirijor, nu ai vrea să cânţi în cor, fie-n gama Do Major, fie-n cea în Mi Minor?

– M-aţi luat cam repejor, dragul meu domn dirijor, a spus Versificator. Acordaţi-mi un răgaz, până scap de-un mic necaz. N-aş putea să îi spun pas tocmai domnului Ram Dass.

– Will you please help me restore my lost and doomed inner core? zise corbul Nevermore.

– I am not your bloody whore! ţipă Versificator.

Eroul nostru despot mai era şi poliglot! Știe-atât de multe limbi că îţi vine să te plimbi, braţ la braţ cu el în vis pe străzile din Paris, sau la pas vioi şi lin prin Viena sau Berlin, ori în spate cu desaga prin Malmo şi Copenhaga. De vrei să n-ai nici un rid, fugi cu el pân´ la Madrid!

– Dragă Versificator, întrebă şi un sudor călare pe-un cărucior, n-ai vrea ciocanul lui Thor?

– Nici ciocan, nici compresor, zise Versificator.

– Mon cher Versificateur, apăru brusc un acteur, v-aş ruga din tout mon coeur, cu Marion Cotillard în pelicula Départ, să jucaţi de nu-i trop tard!

– Merci bien mais pas encore, zise Versificator.

– Dragă Versificator, intră-n vorbă un dresor, am un leu cam bătrâior, nu mai are pic de spor, aş vrea să-ţi cer un favor. Poate-şi revine din mers dacă îi reciţi un vers, crezi c-ar fi un bun demers?

– Cinstitul meu domn dresor, zise Versificator, ai un glas gâfâitor. Mi-e teamă că e invers, ţie ţi-ar prii un vers. Doar aşa, ca fapt divers.

– Dragă Versificator, spuse un antreprenor, ştii ziua când am să mor?

La această întrebare, el privi departe-n zare, nu simţi nicio chemare pentru moarte sau visare, se gândi numai la viaţă, la meseria lui hoaţă şi la cât e de uşor să fii Versificator.

4,99

Această poveste este inspirată dintr-un caz real. Am treizeci şi doi de ani şi de vreo douăzeci sunt alergic la peşte. Orice fel de înotătoare pun pe limbă, mi se umflă buzele, mă mănâncă pielea şi am senzaţia că mă asfixiez. Aceeaşi poveste cu icrele şi fructele de mare. Toţii medicii mi-au spus că nu există un asemenea tip de alergie şi problema vine din subconştientul meu.

Cine a zis cândva că toate soluţiile se ascund în cărţi? Greu de crezut, dar chiar funcţionează. Un librar (în egală măsură, cititor înrăit) mi-a spus că a mai auzit de un caz asemănător şi că ştie exact de ce am nevoie ca să scap de alergie:

– Te costă puţin, mi-a zis. Ai norocul să fie şi la reducere. Doar 4,99 lei. Dacă nu dă randament, îţi rambursez banii!

Mi-a înmânat o carte până în 200 de pagini cu o conservă de peşte pe copertă, cu titlul La pescuit de păstrăvi în America de Richard Brautigan. Mi-a garantat că după ce o termin de citit, voi putea mânca toţi păstrăvii din lume, fără urmări neplăcute. M-am îndoit serios, dar pentru 4,99 lei ce aveam de pierdut?

Am citit cartea dintr-o suflare, era bine scrisă, şi am fugit la alimentară să cumpăr doi păstrăvi, apoi la farmacie după antihistaminice, pentru siguranţă. Am prăjit păstrăvii în fulgi de porumb şi am gustat. Am aşteptat circumspect să apară efectele. Aş fi putut să aştept la fel de bine ca păstrăvii să se reînsufleţească şi să sară din tigaie înapoi în râu, că tot n-aş fi simţit nici cel mai mic simptom. Mare vorba aia că nu toţi supereroii poartă mantie! Al meu pescuieşte, scrie şi lecuieşte oamenii de alergii.

M-am întors la librar să-l strâng în braţe de bucurie şi să-l întreb dacă mai are leacuri şi pentru celelalte specii de peşti. Mi-a recomandat La pescuit de somon în Yemen de Paul Torday, Bătrânul şi marea de Hemingway şi Știucă în vin roşu de Nicolae Calomfirescu. Dacă mă întorc peste o săptămână, mi-a spus că mai primeşte ceva despre creveţi, caraşi, scrumbii şi plătici.

La pescuit de somon în Yemen era ceva mai groasă şi am citit-o în trei zile. Am sărit puţin peste introducere până am dat de miezul acţiunii şi pentru asta am fost pedepsit cu o mică indigestie la primul somon gustat. Alergia, în schimb, nu s-a manifestat.

M-am bazat pe faptul că citisem Bătrânul şi marea mai demult, astfel că doar am răsfoit-o să-mi amintesc ce fel de peşte prinde bătrânul Santiago. Peşte spadă. Am gustat şi dintr-acesta şi, pentru că am păcălit lectura, mi-au apărut câteva bubiţe roşii pe piele. Oricum, mult mai plăcut ca înainte.

Știuca în vin roşu, pe de altă parte, m-a plictisit de moarte. Mi-a luat o săptămână întreagă să trec de primul capitol. Nu am citit o altă carte mai prost scrisă şi sacrificiul de a finaliza lectura chinuitoare nu merită recompensa unei saramuri de ştiucă stropită cu vin. Aşa că am renunţat.

(Din volumul Superman vs Salinger în curs de apariţie la editura Paralela 45)