logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PROZĂ

 

Juhász Béla

prozator, Arad

 

 

Oratorul şi lumea

 

 

Onorată asistenţă!

(Oratorul îşi începe cuvântarea.

Lumea aplaudă cu încântare)

Onorată asistenţă!

(Oratorul îşi continuă cuvântarea.

Lumea aplaudă pierdută)

Onorată asistenţă!

(Oratorul bea dintr-un pahar.

Lumea aplaudă copleşită)

Onorată asistenţă!

(Oratorul trece la subiect.

Lumea aplaudă impresionată)

Onorata asistenţă!

(Oratorul îşi drege glasul.

Lumea aplaudă frenetic)

Onorată asistenţă!

(Oratorul dispare în timp ce acoperişul se prăbuşeşte.

Lumea aplaudă extaziată)

Onorată asistenţa!

(Oratorul cel nou îşi începe cuvântarea.

Lumea aplauda cu încântare)

 

 

 

Marea călătorie

 

 

„Un bilet pe accelerat până la P. Clasa a doua. Mersi.”

„Acceleratul soseşte pe linia a doua.”

„Aveţi grijă!”

„Sunt cu copilul, nu vedeţi!”

„Nu vă mai împingeţi aşa!”

 

– Nu v-a petrecut nimeni la gară?

– Nimeni.

– Până unde mergeţi?

– Până la P.

– Atât de departe?

– Da. Atât.

 

– Biletele la control, vă rog. Până unde?

– Până în P.

– P? Ajungem la 19, 31.

– Nu mă interesează, nu v-am întrebat când ajungem.

– E bine să ştiţi, totuşi.

 

– Până unde? Eu tot singur.

– Până în P.

– Şi eu tot acolo. E departe?

 

„Am fost acolo acum 26 de ani. Un loc mizerabil. Aveţi mănuşi de piele?”

„Visez de mult să-mi petrec concediul acolo.”

 

– Veniţi de departe.

– Da, de departe.

– E neplăcut când trebuie să schimbi mereu.

– Sunt la a treia deja.

 

„Plictisitor peisajul. Mereu la fel: arătură, gară, arătură, gară. În fiecare gară cineva coboară. Veţi ajunge până la urmă şi Dumneavoastră.”

„Capăt de linie, P! Capăt de linie.”

 

– Unde vă duceţi?

– Doar aşa să-mi dau seama.

„Bine aţi venit în P!”

„Să vă simţiţi bine în P!

 

– Un bilet pe accelerat până la R. Clasa a doua. Mersi.”

„Acceleratul soseşte pe linia a treia.”

„Aveţi un pic de grijă.”

„Nu vedeţi, sunt cu copilul.”

„Nu vă mai împingeţi aşa!”

 

– Nu v-a petrecut nimeni?

– Nimeni.

– Până unde mergeţi?

– Până-n R.

– Atât de departe?

– Da. Atât.

 

 

 

Soţia aviatorului

 

 

De două ori pe săptămână doarme acasă. Atunci soţia îi pregăteşte omletă cu ceapă. Nu rezistă la omleta cu ceapă.

De două ori pe săptămână doarme la Valentina.

Ea îi pregăteşte la cină grătar cu castraveţi muraţi. Castraveţii muraţi cu grătar sunt slăbiciunea sa.

De două ori pe săptămână doarme la Hilde.

În aceste seri mănâncă cremvuşti cu smântână şi hrean. Cremvuştii cu smântână şi hrean îl dau gata mereu.

Este o noapte pe săptămână când nu doarme nicăieri, zboară.

În acea seară Valentina cu Igor au la cină grătar cu castraveţi muraţi, Hilde şi Walter servesc cremvuşti cu smântână şi hrean.

În acea seară soţia sa nu pregăteşte nimic. Stă toată noaptea la fereastră şi se uită la cer.

 

 

 

Sfârşitul

 

 

„Sună cineva”, i-a spus bătrâna fiicei sale. „Am auzit foarte bine”, a mai adăugat cu toate că era complet surdă. „Ţi se pare, mamă”, i-a spus fiica. „Linişteşte-te, a mai continuat cu toate că ştia şi ea că n-are cum s-o audă. „Sună cineva!”, repeta din ce în ce mai alarmată bătrâna.

„Încearcă să dormi, mamă, i-a spus din nou fiica.

„Sună cineva, nu auzi!” a strigat în cele din urmă bătrâna. Fiică-sa a pus atunci andrelele deoparte – trăiau din croşetat de o vreme – şi a deschis uşa s-o liniştească pe bătrână.

„Vezi, nu e nimeni!”, i-a spus mamei sale care între timp plecase.

 

 

 

Despărţire

 

 

Toamna a venit surprinzător de repede. Ploua de dimineaţă. Oamenii treceau pe străzi înfofoliţi până la gât şi purtând umbrele. Sub pelerinele femeilor vedeai carnea lor albă tremurândă. Bărbaţii îşi lungeau paşii deasupra asfaltului umed. A trecut deja o săptămâna dar nimeni nu se obişnuia cu aceasta toamnă venită atât de repede.

Eram toată ziua pe străzi. Apa mi se prelingea de pe păr şi intra rece sub guler. Nu mă interesa nici vântul muşcător care mi se furişa sub piele, n-am băgat de seamă nici când mi s-au umplut pantofii cu apă.

Seara devreme a început să mi se lipească obrazul. Tocmai încercam să mă şterg cu batista de apa care şiroia pe obraz. Cu cât mă apropiam de nouă jumate, noua descoperire mă copleşea din ce în ce mai tare. Degetele mi se lipeau, mi-era frică să le strâng în pumn, să nu cumva să nu le pot desprinde. Dintr-un salcâm m-am trezit în păr cu o frunză grea, umedă, pe care nu am reuşit s-o smulg de acolo.

În bar erau doar feţe cunoscute, beau cafea, vodka se terminase, n-am stat mai mult de 10 de minute. La ieşire, abia de mi-am desprins degetele de pe clanţa uşii.

Opt fără un sfert. Nici două ore…

Iar ploaia devenea din ce în ce mai lipicioasă. Peliculă subţire de apă acoperea tot: trotuarele, vitrinele, pereţii, maşinile parcate pe marginea drumului, poarta de la de intrare. Aveam bagaje puţine: o valiză şi o geantă de voiaj.

Nu am chemat taxi, vroiam să ajung până la gară în picioare. Mi-era greu să le ridic, călcam doar pe călcâie să fie mai uşoară desprinderea.

Trenul s-a pus în mişcare la nouă jumate fix.

S-a sfârşit. Totul s-a sfârşit. Mă uitam nemişcat la gara care rămânea în urmă. Cerul de deasupra era întunecat, dar noaptea proiecta pe el milioane de puncte luminoase.

A trecut încet o oră. Mă ştergeam mereu pe obraz. Umezeala nu voia nicicum să dispară.

 

 

 

La bar

 

 

Am intrat în bar. Lumina molcomă de dinăuntru era reconfortantă după cea strălucitoare de afară care se lovea cu putere de asfalt. Chelneriţa m-a salutat. Era una faină. Când se apleca pe lângă mese pe sub rochie zăreai două picioare copleşitoare.

M-am dus la filtrul de cafea. Am terminat repede cu a mea. Chelneriţa mi-a spus că ea a băut deja trei şi jumătate şi parcă îi bate mai tare inima-n piept.

Am băut-o cu un singur zahăr, sorbind-o pe îndelete. Era ca cea de acasă.

Am plătit cu zece monede mărunte. Chelneriţa, cu sânii susţinuţi de sutien şi care astfel erau şi mai spectaculoşi, mi-a mulţumit.

După care, în timp ce îmi lăsa un mic bacşiş, mi-a zâmbit.

 

 

 

Răzbunarea

 

 

A fost cea mai mare dezamăgire a vieţii sale. Să găsească un bărbat străin în patul său cu Julia, pe deasupra un artist contorsionist.

Amicii îi spuneau după asta să nu iasă pe scenă o vreme, el însă era un tip hotărât.

Spectatorii au îngheţat de groază când, după o mişcare studiat confuză, leul cel mare a pornit scrâşnind din dinţi spre el.

Cu câteva secunde înainte ca fiara înnebunită să-l atingă a închis ochii şi-a încordat muşchii şi...a smuls cu dinţii capul leului.

Julia a făcut atac cerebral pe loc.

 

 

 

Idilă

 

 

Împrumută-mă cu un pol – i-a spus băiatul. Mai am doar cincizeci şi până la bursă mai este…

Patru cafele mai puţin, nu-i mare lucru, s-a întors spre ea băiatul atingând-o tandru pe nas.

Hai, bine, dar pentru ce – a mai întrebat ea fără să-i pese de răspuns.

Stai lângă stâlpul ăsta, închide ochii şi nu le deschide până nu mă întorc – i-a spus băiatul plecând.

Deschide-le, a auzit apoi după un scurt timp simţind brusc mângâierea buchetului de flori pe obraz.

 

 

 

Traducere în limba română:

Lajos Nótáros