RESTITUIRI

Ramona Băluţescu
poetă, Timişoara

Aradul la an centenar

Totuşi, pe cine a trădat Slavici?

Deschid anul cu un articol al unei agenţii de ştiri din România, despre Ioan Slavici, ca spion al Imperiului Austro-Ungar, potrivit unui „document din 1917”. E 1 ianuarie 2018, începe treaba cu Marea Unire, centenarul, şi, pe lîngă textele de presă despre cum s-a bifat Revelionul în alte colţuri ale lumii, e nevoie de ştiri.

Sînt jurnalist, ştiu ce înseamnă să fie musai să găseşti ştiri în zile cu secetă. Dar ştiu şi ce înseamnă să judeci sursele pe care le ai la dispoziţie, precum şi cum e să-ţi faci documentarea. Şi, de mai aveţi răbdare pentru un puseu de gazetar cu nişte ani de muncă-n spate, ştiu şi ce înseamnă să nu îţi semnezi „creaţiunea”. E ridicător de sprînceană, pentru cititor.

Şi tot aşa de ridicătoare de sprînceană, acum, este şi informaţia din titlu, precum şi teza care o susţine. Aflăm că un istoric, Bogdan Bucur, a semnat (totuşi, unii îşi pun şi semnătura pe lucrări) o scriere cu titlul Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, unde apare un document ce l-ar incrimina pe Ioan Slavici.

În nesemnatul articol se spune că istoricul cu „Cartea de aur” a dat de nişte dosare conţinute de document (sic!), unde se povesteşte despre „spioni şi suspecţi de spionaj în favoarea Puterilor Centrale”. Să presupunem că trecem doar zîmbind de titlul respectivei lucrări – să vedem ce e cu documentul, redînd explicaţia găsită pe Mediafax:

„Un raport al serviciilor secrete române din 1917 îl trece pe marele scriitor român, Ioan Slavici, drept spion sau suspect de acte de spionaj pe teritoriul României, în favoarea Imperiului Austro-Ungar”, a arătat istoricul şi lectorul universitar Bogdan Bucur, în cadrul emisiunii ZF Live. „Este vorba de colaborarea lui, şi nu numai a lui. Şi Arghezi este în aceeaşi poveste, se cunoaşte”, susţine istoricul.

Ioan Slavici ar fi practicat spionajul în România şi din convingere şi pentru că era plătit: „Era plătit ca jurnalist la ziarul «Gazeta Bucureştilor»”, publicaţia aceasta fiind instrumentul de propagandă al ocupantului german. Despre Slavici afirmă: „era jurnalist şi s-a putut proba în cazul lui şi al altora, că au fost plătiţi direct din bani germani”.

Paradoxal, în cartea sa autobiografică Închisorile mele, Ioan Slavici afirmă faptul ca a fost încarcerat în România pentru spionaj, dar a executat o pedeapsă cu închisoarea şi în Austro-Ungaria, ca presupus naţionalist român.

Aşadar, un „document ce conţine dosare” e prezentat într-o „carte de aur a Centenarului”, şi-l face pe Slavici spion, pentru că era plătit, ca ziarist, „direct din bani germani”.

S-ar ridica mai multe întrebări, dar una, cea mai mare, este ideea pe care m-am gîndit să schiţez cîteva rînduri, pe marginea unui volum: oare istoricul citat în articol a avut curiozitatea să frunzărească, măcar, opera de gazetar a lui Slavici?

În continuarea acestei întrebări, care, în eventualitatea unui răspuns pozitiv, ar fi făcut, cred eu, ca istoricul citat mai sus să îşi fi lansat ceva mai precaut afirmaţiile, vine şi a doua, şi anume dacă acelaşi istoric a strîns şi lecturat o bibliografie legată de aceeaşi muncă de gazetar a lui Ioan Slavici. Pentru că ea există. Şi nu de azi de ieri.

Volumul Ioan Slavici – Politica româ­nească, apărut în Colecţia Mediafort a Editurii Universităţii de Vest din Timişoara în 2017, sub îngrijirea lui Lucian-Vasile Szabo, cu articole ale lui Ioan Slavici publicate în (ce e drept) 1897 – 1910, ar putea contura personalitatea celui despre care se face vorbire, catalogat, cred, mult prea uşor ca spion „de soldă şi de simţire”. Cu toate că vorbim de o perioadă de dinainte de cea la care face referire istoricul Bogdan Bucur, să aducem o altă idee, cred, concludentă, dintr-un volum anterior, tot apărut graţie lui Lucian-Vasile Szabo, Un alt Slavici – O geografie publicistică după gratii, din 2012 (!), tot la Editura Universităţii de Vest din Timişoara, de unde, de la pagina 68, cităm: „Se va fi schimbat gazetarul atât de mult în convingeri într-un deceniu, când îşi va promova ideile în «Ziua» şi «Gazeta Bucureştilor», încât să fie judecat şi închis, în 1919, de români? Nu mai era fanatic antimaghiar, ci fanatic antiromân în doar 10-12 ani? Acuzarea întocmită de comisarul regal Niculescu-Bolintin aşa îl va cataloga...”

Poate e util să trecem aici şi pasajul din debutul paginii 248, al aceluiaşi volum: „O dispută are cu anchetatorul şi în ceea ce priveşte plata pentru articole. Comisarul susţinea în fapt că Slavici a denigrat ţara, că s-a înţeles cu germanii pentru bani şi că ar fi câştigat mult. Acuzaţia este demontată urgent de inculpatul revoltat. Demonstraţia este făcută pas cu pas: „I-am spus adecă d-sale că n-am colaborat la «Gazeta Bucureştilor» decât până la apariţiunea «Luminii». I-am spus şi de ce. Cu toate aceste, nu mai departe decât ieri mi-a zis: «Ai luat 50 de l(ei) de articol!» Ei bine! Judecaţi, mă rog, rece şi limpede dacă preotul, când ia taxa de patrafir, cade ori nu în păcatul simoniei, Dl comisar păcătuieşte când îşi ia leafa? N-are să trăiască orişicine de pe urma muncii sale”. Edificator.

Să revenim, acum, la volumul Ioan Slavici – Politica Românească. Este al treilea, din cele patru dedicate, deocamdată, memoriei lui Ioan Slavici, de către Lucian-Vasile Szabo. (Iar dacă istoricul Bucur ar spune că era prea apropiat momentului cînd îşi publica „aurul”, e de reamintit că prima lucrare a lui Szabo, pe temă, apărea în 2012. Iar al patrulea va apărea în această toamnă, şi va trata exact procesul din 1919 al jurnaliştilor printre care se aflau Slavici şi Arghezi, aduşi în faţa Curţii Marţiale. Asta, pentru ca măcar în viitor să putem spera că vom primi mai puţine fumigene, mai ales de la o agenţie de ştiri, şi mai multe lucruri documentate).

Dacă este ceva ce apreciez la munca lui Lucian-Vasile Szabo, în ce priveşte gazetăria (a lui sau a altora, trecută pe sub lupa lui) este, în primul rînd, ticăiala. O însuşire care a făcut să iasă şi scîntei, atunci cînd, acum mai bine de un sfert de secol, am ajuns să fim colegi la Redacţia „ Timişoara ”, cu el ca şef. Şi pe care i-am regăsit-o şi ca şi dascăl la Universitatea de Vest din Timişoara, atunci cînd m-a făcut să mă gîndesc pentru prima dată la Ioan Slavici ca şi la un alt coleg de redacţie, cu dramele sale, cu apăsările ce se legau de lupte dintre geografie şi conştiinţă. Ca la un om viu, de ieri. Pînă atunci, Slavici fusese doar scriitorul – care scriitor, ce e drept, reuşise a mă face să mă urc în tren, în adolescenţă, şi să caut locurile pe care le prezentase în cărţile sale. Dar acum era altceva.

O să-mi spuneţi, în acest punct, că idealizez. Nu, Slavici nu este idealul meu de gazetar. Mi-a făcut plăcere să citesc despre el, mai ales de la un gazetar ticăit (cum spuneam deja) că este Lucian-Vasile Szabo. (Iar pentru cei care nu ştiu ce înseamnă asta, e de folos să spunem că se referă la atenţia pentru detaliu, pentru facerea corectă a temelor, pentru tot ce ţine de fineţe). Dar nu este felul în care m-aş vedea eu scriindu-mi articolele – pentru că fiecare dintre noi, cei care împărţim meseria asta, avem unitatea noastră de măsură, culoarea noastră, metrica în frază, şi răsucirea cuvîntului, spre sens. E doar că… e vorba, în scrierile sale, de zona în care trăim şi noi, şi de un context istoric în care te întrebi cum se trăia, ca ziarist. Cum se analiza, cum se spunea, cum se decideau părţi.

Nu faţă de împărăţie, faţă de Curtea Marţială sau faţă de cititori este drama cea mai mare a ziaristului, atunci cînd alege ce să scrie şi cum să scrie, ci faţă de el. Faţă de oglinda lui. Faţă de conştiinţa lui, cu care se aşază seara în pat, şi care îi e ceva mai apropiată decît pielea. Şi mă nedumereşte, uneori, ce a ales Slavici, pentru acele momente, să-i apară pe semnătură. Uneori mă revoltă. Alteori mă face să dau din cap, într-un mod măcar înţelegător. Dar interesant tot este. Adică e un fir al Ariadnei pe care am ales să-l urmez, prin acest volum, nu ca sarcină de ieşire din Labirint, pentru că noi trăim alte vremi, acum, ci prin exerciţiu ales, pentru a vedea cum mai bătrînul meu coleg într-ale scrisului şi gazetăriei a decis să-şi folosească meseria, acum o sută de ani, într-o situaţie care nu e aşezată nici acum. OK, politico-geografic, graniţele sînt trasate, ştim cum ne învecinăm cu ungurii, cu sîrbii, cum a rămas cu Moldova. Dar istoricul sentimentelor dintre români şi unguri, asezonat cu relaţiile noastre cu saşii sau cu nemţii, va mai primi tomuri de scrieri şi de acum înainte.

Ca şi cititor al lui Slavici – scriitorul, îl cauţi în frazele gazetarului, şi… cred că nu îl găseşti. Găseşti un oarecare gen de brandenburguri ale exprimării, ca pe o haină veche şi frumoasă, în ambele părţi. Poate este vina mea, poate ar fi trebuit să-l recitesc, la vîrsta de acum, şi pe scriitor, dar, acum, eu nu îl regăsesc în gazetărie. Ceea ce nu înseamnă nimic de bine sau de rău – lucrurile trec de dihotomia asta. E, doar, altceva.

Important e, însă, că Lucian-Vasile Szabo face un gazetar să se întrebe cine este Slavici – gazetarul, şi să îl invite, prin cărţile sale, la a afla acest lucru. Şi, sînt absolut sigură, acest drum ar putea şi ar trebui să fie primit cu acelaşi interes şi de istorici sau de tinerii noştri colegi, studenţi la jurnalistică. Pentru că e un studiu de caz. Este cazul unui ziarist de dincolo de ce cunoaştem acum drept exemplu statistic major, adică ziarist de tabloid, sau de ştire scrisă rapid, la o conferinţă de presă, pe laptopul care soarbe cuvinte înainte, uneori, de a fi rostite. Este o mostră de om care a avut de ales într-o dilemă istorică, şi care a ştiut să-şi pună erudiţia la temelia alegerii sale, clădind explicaţii pentru ideile sale.

Chiar dacă, uneori, explicaţiile sale mi se par o mostră de manipulare. Alteori îmi spun că şubrezenia unui argument vine doar din faptul că acolo, în acel punct, se aflau diverse ştiinţe, acum o sută de ani. Dincolo de ele, Slavici este omul care ştie să culeagă, din peisaj, florile de care are nevoie pentru demonstraţiile sale, şi să transforme buchetul în flori de mină, frumoase dar şi eficiente, atunci cînd interesele i-o cer.

Au fost aceste interese altele decît cele ale spaţiului pe care îl numim, azi, România? Adică, în mare, ale neamului său? A fost – s-o spunem mai simplu – Slavici un spion, un om care a trădat nu România (o noţiune încă neajunsă la forma de azi, pe cînd începea gazetarul să scrie), ci românismul? Cred că nu. Privind, de azi, scrierile lui despre români şi unguri, cred că nu am fi putut fi nici măcar prieteni, eu cu Slavici – gazetarul, dacă ne-am fi întîlnit azi, el avînd ideile pe care le publica atunci, pentru modul nu extrem de elegant (ca să o spun frumos) în care se exprima despre unguri sau evrei. Şi totuşi, bănuiesc că ne-am fi respectat, de ne-am fi întîlnit atunci, în Ardealul lui, sau ceva mai apoi, în România lui.

Te întrebi, citind articolele lui Ioan Slavici (cel vorbitor de maghiară – să nu uităm!) ce gîndea, pînă la urmă, despre unguri. Sau despre români, în general. Ura pe unii, sau îi dispreţuia, idealizîndu-i pe ceilalţi? Şi cît de bine ştia maghiară. Şi ce era arhaism sau licenţă pe vremea lui. Şi cum apăreau unele greşeli în scriere – de la grabă sau de la munca tipografului? (La pagina 30, o sintagmă în maghiară este scrisă cu o greşeală copilărească, asupra căreia cel care îngrijeşte ediţia nu oferă vreo referinţă, iar, la pagina 63, accentele în maghiară nu sunt puse corect – pentru a oferi doar exemple ce mi-au sărit în ochi, ca utilizatoare doar ocazională a limbii maghiare). O sumă de întrebări ce vin şi din unghiul urmăritorului, din punct de vedere istoric, al firului articolelor sale, dar şi curiozităţi de gazetar ce chibiţează (totuşi, fără vreo răutate) munca unui coleg.

Trecînd în revistă articolele citate, găsim, la pagina 15: „În Ardeal n-a existat niciodată şi nu există nici astăzi ură de rasă”. Dar la pagina 18 apare: „Maghiarii sunt oameni nechibzuiţi şi provocatori, şi românii nu pot nici ei să ştie cu toată siguranţa, care va fi atitudinea lor în momentul de supremă amărăciune, dacă nu se vor fi găsit la timp mijloace pentru înfrânarea maghiarilor”, iar la pagina 26 găsim: „Între noi şi maghiari înţelegerea şi pacinica convieţuire e peste putinţă, fiindcă noi stăruim asupra adevărului că nedreptatea e necondiţionat rea, iar ei fac nedreptăţi crezând că fac bine, că servesc cauza patriei şi a neamului lor. De aceea, noi îi dispreţuim ca pe un neam de oameni mai prejos de noi, care nu sunt în stare să se ridice la recunoaşterea adevărurilor, pe care se întemeiază viaţa morală, ca pe nişte barbari în înţelesul clasic al cuvântului, iar ei ne urăsc socotindu-ne drept duşmani primejdioşi”.

La pagina 34, Slavici apare vorbind despre maghiarii care „sunt prea puţini şi prea deprinşi a nu munci, pentru ca să poată da din mijlocul lor un destul de mare contigent de oameni capabili pentru lucrarea săvârşită în conducerea unui stat ca cel maghiar”. Caracterizarea personală a limbii maghiare e, cum vedem la pagina 47: „o limbă incultă şi primitivă în alcătuirea ei”. Pentru a-şi justifica ideea că maghiara nu ar trebui să mai fie învăţată de copiii români din Ardeal, gazetarul vine cu o idee pe care am privi-o ca năstruşnică, azi: „(...) copiii aceştia, chinuiţi cu limba pe care nu pot s-o înveţe, rămân înapoiaţi în dezvoltarea lor culturală, şi nu mai puţin legitime sunt silinţele de a pune capăt acestei schingiuiri intelectuale. Noi, care ne petrecem viaţa propagând cultura în mijlocul poporului român, avem foarte adeseori ocazia de a ne încredinţa că la aceeaşi vârstă copiii din România nu numai că ştiu mai mult, dar sunt totodată şi mai deştepţi decât cei din Ardeal. În aceeaşi poziţie de inferioritate intelectuală se vor fi aflând copiii români din Ardeal şi faţă cu cei maghiari, care sunt nevoiţi a-şi istovi puterile în zadarnice silinţe de a învăţa o limbă străină” (pagina 73). Ciudat, trist. Şi totuşi, poate măcar un strop de înţeles, în contextul acelor ani de asuprire.

După Slavici, rezolvarea problemelor ar fi găsită uşor: „Soarele, am zis dar adeseori, pentru toţi românii la Bucureşti răsare” (pagina 72). Dar românii au şi lucruri care le pot fi reproşate, faţă de ardeleni, cum vedem la pagina 55: „S-a întâmplat, ce-i drept, ca unii dintre oamenii de stat ai României, ţinând să nu atingă susceptibilităţile vecinilor săi maghiari, şi-au dat pe faţă dragostea mai mult noaptea decât la lumina zilei şi în dosul uşilor bine păzite, dar dragostea şi aşa tot dragoste rămâne, şi cei mulţi au avut totdeauna destul simţământ de dignitate ca să facă în vederea tuturor şi fără de sfială, dacă nu chiar cu ostentaţie, ceea ce erau datori a face”. Durerea sa este regăsită şi mai nuanţată în articolul redat la pagina 53: „E greu să fii străin în ţară străină, mai greu s-ajungi a fi străin în ţara ta, dar greu afară din cale e să fii socotit străin şi străin să te şi simţi orişiunde pe faţa pământului, şi această soartă afară din cale de grea o are românul ardelean”.

Găsim explicată poziţia lui Slavici şi referitor la politicile în care alţi fraţi români, din ţara-mamă, au considerat util să atragă pe românii din Ardeal: „Junimiştii ne-au considerat drept oameni capabili şi vrednici de stimă câtă vreme puteau să ne socotească între ai lor. Când însă dl P. P. Carp a început să-i adune împrejurul său pe toţi aceia pe care noi îi combăteam şi să stăruie să facem cauză comună cu maghiarii contra «nemţilor», noi ne-am depărtat de junimişti”.

Aşezările cultelor, şi între ele, şi faţă de Dieta ungară, au şi ele loc în articolele lui Slavici. La pagina 146 găsim: „O mare mângâiere a fost pentru întregul neam românesc că în vreme ce în România toate sufletele sunt înecate în valuri de durere, la Lugoj s-au adunat mii de români pentru ca în lupta bărbătească, dar liniştită, să aleagă pe un protopop şi să-l trimită ca om de încredere al lor în Dieta ungară, ca să facă acolo mărturisire adevărată despre ceea ce ei gândesc, sunt şi vor. Aşa avem să facem noi românii, şi preoţimea română întreagă trebuie să înţeleagă că acesta e drumul pe care are să-l apuce”. O privire asupra relaţiilor Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Greco-Catolică, Unită cu Roma, din România, a lui Ioan Slavici, are acurateţea de care duc lipsă, azi, mulţi gazetari, precum şi cea mai mare parte a clerului majoritar. La pagina 81 citim: „E lucru ştiut de toţi şi netăgăduit de nimeni că Biserica română greco-catolică s-a întemeiat, a crescut şi s-a întărit prin stăruitoarea purtare de grijă a Curţii din Viena, care a înzestrat-o cu de toate şi i-a fost în toate împrejurările bună ocrotitoare. Ori om smintit, ori fiu înstrăinat ar trebui dar să fie românul greco-catolic, care nu şi-ar da seama că el cauza bisericii sale o serveşte dându-şi sângele şi avutul pentru ca să sporească puterea monarhului său”. În pagina următoare continuă ideea: „Numai cei ce vorbesc în neştiinţă mai pot să zică că propaganda unionistă ne-a dezbinat. E deschisă azi cartea trecutului şi din ea orişicine se poate lămuri că nu a voit nimeni să ne dezbine. Ne-am dezbinat noi înşine, cum dezbinămu-ne şi astăzi adeseori nu pentru că unii am primit uniunea, iar alţii o respingem, ci pentru că e fără de margini şi nepriceperea, şi răutatea omenească”.

În fapt, mă voi opri aici cu citatele, pentru a nu ajunge în situaţia să aleg de la fiecare pagină cîte ceva de arătat, subliniat sau reliefat, aşa cum, poate, mi-ar face plăcere să încerc. Pentru că Ioan Slavici rămîne, prin scrierile sale gazetăreşti, un izvor de uimire şi de întrebări pe care să ni le punem şi cărora să încercăm să le găsim răspuns.

Dar cea mai mare, la care, cred, găsim deja o ieşire din Labirint, după ce lecturăm cartea aceasta, este: „Şi totuşi, pe cine a trădat Slavici?” În mod cert, pe români, nu. Iar acum să ne luăm rămas bun de la mica indignare pornită prin articolul începutului de an, şi de la redactarea unui text pe marginea acestei nedumeriri, cu cartea îngrijită de Lucian-Vasile Szabo în faţă – orice carte interesantă, cu o structură densă de idei, mă face să mă gîndesc la o a doua lectură, cea pe îndelete, imediat după ce am terminat-o pe prima, de lucru.