RESTITUIRI

Horia Truţă
istoric, Arad

Două dedicaţii adresate fraţilor Alexandru şi Eugen de Mocioni

Timp de trei secole, fiecare generaţie a familiei Mocioni, din cele şapte cunoscute, adăuga antecesorilor noi figuri reprezentative, care se remarcau atât în lupta pentru drepturile românilor din Banat, Transilvania şi Părţile Ungureşti, cât şi în viaţa religioasă, economică şi culturală a poporului pe care-l slujeau. Şi, odată cu aceasta, creştea bineînţeles şi autoritatea familiei, prestanţă, care a trecut de graniţele Impe riului, în alte ţări. Drept urmare, numele Mocioni, sau Mocsonyi, cum era grafiat în Ungaria, a fost înscris în enciclopedii, monografii şi studii consacrate personalităţilor pe care le-a dat acest popor. Educaţia naţională, pregătirea aleasă, calităţile umane şi resursele financiare de care dispuneau, le-a permis implicarea cu succes în diferite domenii ale vieţii. Unii au intrat în serviciul statului, fiind promovaţi în funcţii politice şi administrative, alţii, sau chiar aceiaşi, au ocupat poziţii înalte şi în domeniul ecleziastic, economic şi cultural.

În 1858, o ramură a acestei prestigioase familii, s-a rupt de comunitatea aromână din Pesta şi Tokai unde au trăit cinci generaţii, stabilindu-se la Căpîlnaş, într-o majoritate românească. Catarina, stăpîna casei, femeie frumoasă şi cultivată, s-a ocupat de educaţia celor doi fii, Alexandru şi Eugen, ajutându-i să devină mândria generaţiei moderne a românilor din monarhia austriacă. Ambii, doctori în drept, la Gratz şi Viena, intelectuali remarcabili, s-au angajat de foarte tineri, în lupta politică menită să împlinească aspiraţiile românilor din Ungaria acelor vremuri.

O imagine privind prestigiul şi preţuirea de care se bucurau fraţii Alexandru (n.1841) şi Eugen Mocioni (n.1844) se observă şi din Dedicaţiile, scrise în preambulul unor cărţi, tipărite şi difuzate de elita românească contemporană.

Relevant din acest punct de vedere este omagiul viitorului academician Atanasie Marian Marienescu[1], adresat fraţilor Alis. Sever şi Eugeniu Mocioni de Foen al căror profesor de istorie, lingvistică, etnografie şi folclor a fost. Textul datat Lipova 1 mai 1861, un preambul al lucrării originale Istoria Română Naţională, pentru Tinerimea Română[2], se constituie de fapt într-un elogiu adus strălucitei familii Mocioni, alături de care a petrecut mai mulţi ani. Adresându-se celor doi tineri Alexandru (20 ani) şi Eugen (18 ani) At. M. Marienescu, precizează: „Creşterea nobilă şi naţională ce v-a dat-o mama voastă prea bună şi binemeritata naţiune, a făcut să pot auzi şi admira cuvintele rostite de voi: Nu suntem cu altceva minunaţi decât cu aceea că suntem născuţi români. Răspunsul pe care eu vi-l pot da este acela că nu sunt cu altceva mândru decât cu aceea că mi-aţi fost învăţăcei şi am putut nutri în voi, ideile măreţe, plantate de unchii voştri”. Prezentându-le în continuare cuvinte de încurajare, Atanasie Marian Marienescu se consideră drept „garant al îndeplinirii de către cei doi tineri a unor măreţe speranţe ”.(textul integral, în anexa 1)

Aceeaşi preţuire o exprimă în 1868 Petru Lupulov (Lupu) într-o lucrare scrisă sub forma unor distihuri moralizatoare, întitulată: Despre educarea religioasă, fizică, intelectuală şi socială[3]. Autorul, originar din Timişoara – Fabric (n. 1808), personalitate bănăţeană complexă a fost perceput de contemporani ca scriitor, dramaturg, jurist, traducător, învăţător, pretor, funcţionar municipal, profesor de filozofie la Institutul Teologic din portul dalmaţian Zara (1842-1844), revoluţionar paşoptist, implicându-se activ şi în mişcarea naţională deschisă de Moise Nicoară, pentru alegerea la Arad a unui episcop român şi promovarea în administraţiile şcolare a unor etnici români. Latinist fervent, s-a manifestat ca un fecund traducător din limbile franceză şi latină şi autor de lucrări originale cu tematică diversă: „Reţetarul culinar, Istoria morală, Teologia naturală, Despre bărbaţii străluciţi ai Cetăţii Romei de la Romulu până la Brutu.”

După moartea lui Ioan Mihuţ, fost director al Preparandiei arădene şi apoi administrator al districtului şcolar Caransebeş, învăţătorii s-au adresat autorităţilor şcolare superioare, cerând să fie numit în acest post tot un român. Ei susţineau că numirea unui administrator de altă etnie, ar fi periculoasă pentru dezvoltarea învăţământului, din cauză că românii s-ar retrage de la susţinerea fondului şcolar. Printre candidaţi se aflau avocatul Ion Dragoş din Oradea, Dimitrie Constantini, locţiitor de inspector, Eftimie Murgu, Maxim Pascu, director şcolar şi alţii (Popeangă, 1979, p. 10). Deşi postul a fost ocupat prin numirea sârbului Uroş Volici, notar public din Vârşeţ, mişcarea protestatară a continuat, astfel că în 1843 au fost înregistrate 15 cereri, printre solicitanţi aflându-se şi profesorul Petru Lupulov din Timişoara, alături avocatul Constantin Ioanovici, director local al Preparandiei arădene, profesorul preparandial Alexandru Gavra, avocatul Mihai Stupa din Oradea, avocatul Simion Brâncovan din Timişoara şi alţii (Popeangă, 1979, p. 10). Nu a obţinut acest post, dar a fost numit director al şcolilor din confiniile militare româno – sârbe bănăţene.

Omagiul lui Petru Lupulov, adresat „Tinerilor domni Alessandru şi Eugeniu de Mocioni juristi, în cezaro-crăiasca Universitate Vieneză, tinere speranţe şi fii fideli al poporului roman” (anexa 2), este emoţionant prin căldura aprecierilor cuprinse în text, urările şi certitudinile privind activitatea viitoare a acestora: „Doi fraţi (care) cu o inimă şi un cuget aţi dovedit, cât de mult ştiţi să preţuiţi educarea tineretului, ca unii care sunteţi educaţi în modul cel mai perfect, care cu studiile cele mai bune, cu virtute, geniu şi învăţătură, vă distingeţi între contemporani….Răsune dară numele Vostru pe pământul getic. Treacă faima voastră prin cetăţile hiperboree. Iar nimfele castalide, să vă predea faimei, ca să nu apăreţi, că nefolositori cândva aici a-ţi vieţuit. Cunoscută fie lumei toată pietatea şi credinţa care se află în voi...”. (textul integral în anexa 3).

Există însă o nepotrivire de date. Această dedicaţie scrisă în 1862 a apărut în preambulul unei cărţi tipărite abia după şase ani, în 1868 când notorietatea fraţilor Mocioni era deja evidentă. În 1865, deci cu trei ani mai devreme, Alexandru Mocioni (n.1841), a obţinut, la Universitatea din Graz, doctoratul în drept, făcându-şi în acelaş an şi intrarea în politică. La vârsta de 24 ani, in a fost ales deputat în cercul Ritberg (Timiş), cu o majoritate zdrobitoare de voturi, faţă de contracandidatul său, Wirchner, fiul consilierului guvernamental din Viena (Bugariu, p. 92). În plus, după cum mărturiseşte chiar autorul dedicaţiei, în 1857 era pedagog, iar în anul 1862, când cei doi fraţi omagiaţi erau încă studenţi la Universitatea din Viena, Petru Lupulov, a contribuit la perfecţionarea lor în cunoaşterea limbii italiene.

De fapt prima versiune, a distihurilor scrise de Petru Lupulov în limba latină, au fost tipărite la Zara în 1834. După 28 de ani, în 1862, la Timişoara, autorul prezentându-le tipografiei Steger în limba română, Lupulov a scris la 6 octombrie: „Traducând această cărticică din limba latină, în luna mai a.c. (1862), am cugetat unde şi pe cine să aflu de patron, cui să o pot dedica, cine-i dă mai mare importanţă cu numele său. Şi descoperind eu ieri a mea dorinţă, îndată amândoi, este vorba de cei doi fraţi Alexandru şi Eugen Mocioni, cu deplină bucurie a-ţi răspuns: bucuros primim.”

Nu ştim din ce motive, cartea astfel pregătită, a văzut lumina tiparului doar şase ani mai târziu la E. Şteger, Timişoara, 1868.

Anexa 1

Invetiaceiloru mei

Fratîloru

Alis. Severu şi Eugeniu Mocioni

de FOEN

Am petrecutu mai multi ani lenga voi, in mediloculu stralucitei famile romane Mocioni. – Crescerea nobila si natiunala, ce vi-a dat'o mam'a vostra cea prebuna si binemeritata de natiune, a produsu acelu resultatu, ca v'am auditu dicendu : Nu sum cu alt'a superbu decatu cu aceea, ca sum nascutu romanu.

Audiendu aceste, sufletulu meu celu mengaialu, asia respunsu vi dedea: „Nu sum cu alta superbu, decatu cu aceea, ca mi-ati fostu invetiacei şi am pututu si eu nutri in voi ideile maretie, ce vi le a plantatu unchii vostri!”

O generatiune de etatea vostra cresce în idei natiunale. Celu mai mare nutrementu'I este istori'a; si eu nu v'am potutu introduce înaintea acestei generaţiuni – cu carea la timpu veti ave a confaptui – decatu prin dedicarea istoriei aceste. – Fia dedicarea mea sponsalii adeverate intre voi şi acesta generatiune de mare sperantia, ca pre mini se me numesca fratii de preotulu celu mai norocosu in sponsalii.

Lucrati candu veti fi barbati pentru natiunea romana, ca se aveti si voi pagine in istori'a ei, – caci asia, dupa sponsalii, va urma si incununarea.

Lipov'a, 1 maiu 1861.

Alu Vostru ferbinte amatoru

Dr. Marienescu

Anexa 2

Tineriloru Domni

Alessandru şi Eugeniu

de

Mocioni

Juristeloru în cesaro-regesc'a Universitate Viennese

Jucundei sperantie si fiiloru fideli allu poporului Romanu

se dedica acesta carticica

Anexa 3

Câtrâ Domnii

Alessandru şi Eugeniu

De

MOCIONI

Traducendu eu acestâ cârticicâ d'in linb'a Latinâ în lun'a lui Maiu a.c. amu cugetatu, unde, şi pre cine sâ aflu de patronu, cui sâ o potu dedica, carele sâ I de mai mare importantiâ cu numele seu ; şi descoperindu eu ieri a mea dorintia, îndatâ amendoi cu deplinâ bucuriâ respunserâtî, bucurosu primimu. – Doi frati cu o inimâ şi cu unu cugetu ati adeveritu pr'in acest'a, câtu de multu sciti sâ pretiuiti educarea tenerimei, ca unii carii sunteti în modulu celu mai perfectu educati, carii cu studiele cele mai bune, cu virtute, ingeniu, şi cu învetiaturâ intre contempurani ve distingeti, carii anulu acest'a in linb'a italianâ la mine v'ati perfetionatu. Deci şi eu nu potu decâtu a me consola, câ potu Domnieloru Vostre dedica acestâ carte atâtu de interessante, şi folositore, care s'a tipăritu in Zara în limb'a Latinâ la anulu 1834, in Zara, maritim'a şi capital'a cetate a Dalmatiei, unde amu fostu eu trei ani Professore în cesaro-regesculu filosofico-teologicu Institutu clericale de legea g. n. u.Fiindu mi dara cunoscutu, câ nu este mai bunâ, nu este verginiloru mai aptâ materiâ, decâtu ceea ce tractâ despre moravuri ; câci acest'a face pre omu sanitosu, şi valente cu ingeniu, fia mâncaru prostu, şi dispretuittoru allu dreptului, şi celu ce urmezâ lussuriei'seu celu pre carele lu solicitâ cupidinea, seu allu carui precordie venilu infricoşatu allu invidiei le apasă: mincinosulu, viclenulu, betiiulu, şi celu ce e măcaru cu care vitiu încurcatu, va pote pr'in acea unicâ materiâ sâ desbracecrimele mintei perverse, şi sâ afle calea salubre a vietii. Acest'a face omeni illustrii, şi apti de onori, carii sieşi, casei suale, şi patriei decentu voru sci a consultâ, şi a ajuta în lucrurile dubie. Nici facea formosâ, nici ochii formosi, niu perulu formosu nu plac atât'a, câtu moravurile compuse, şi splendorea mintei oneste, pre care virtutea de totu vitiulu a despartito. Sciendu eu aceste, amu aflatu de dreptu a Vi dedica Voâ, Domniloru, acestu opu cuprindietoru in sine : Educarea religiosâ, fisicâ întielesuale, şi sociale.

Resune darâ numele Vostru în pamentulu gangeticu, şi la rîpele pontului Tartessiacu. Trecă faim'a Vostrâ pr'in cetatile hyperboree. Er'nimfele castalide, sâ ve prede faimei, ca să nu aparuiti, câ nefolositori candva aici ati vietiuitu. Cunoscutâ fiâ lumei pietate câtâ,si câtâ credintiâ se aflâ în voi. Cata amore catra justitia, ingeniulu câtu si moravurile Vostre coronâ cu gloriâ..

Illustrea Familia Mocioni

Temisiora, 6 Octobre c. v. 1862

Petru Lupulov

Bibliografie :

***Academia RPR, Dicţionar Enciclopedic Român, vol. III, Bucureşti, 1965; ***Academia Română Dicţionar Enciclopedic Român, vol. III, Bucureşti, 2000; Botiş T., Monografia familiei Mocioni, Bucureşti, 1939; Bugariu V. Figuri bănăţene ; Colta Elena Rodica, Modele de viaţă. Istoria familiei aromâne Mocsonyi de la Câpălnaş, în volumul CMA, Modele de convieţuire în Europa Centrală şi de Vest, Arad, 2000; Diaconovich, C., Enciclopedia Română, tom. III, Sibiu, 1904; Lupulov, P., Despre educarea religiosa, fisica, intielesuale, şi sociale, Distice, Temisiora, E. Steger, 1868; Marienescu, At. M., Istori'a romana natiunala pentru tinerimea romana, S. Filtsch, Sibiiu, 1861; Mureşan Augustin, Steme ale familiei Mocioni, Arad, 2008; Popeangă, V. Şcoala românească din părţile Aradului la mijlocul secolului al XIX-lea, 1821 – 1867, Arad, 1979; Pteancu C. Alexandru, Enciclopedie română, Cluj, 1929.

NOTE:

[1] Atanasie Marian Marienescu (1830-1914), jurist şi om de cultură, născut la Lipova. În 1861 a fost numit de comitele suprem Emanuil Gojdu, vicenotar al Comitatului Caraş-Severin cu sediul la Lugoj. Membru al Academiei Române (1881), pentru cercetările din domeniul folclorului, etnografiei, istoriei şi lingvisticii, fiind autorul lucrării Poesia poporală. Balade culese şi corese de At. Marianu Marienescu tipărite la Pesta (1859) şi Viena (1867), studiu de referinţă pentru folclorişti.

[2] Marienescu, At. M. Istori'a romana natiunală pentru tinerimea romana, S. Filtsch, Sibiiu, 1861, p. III-IV

[3] Lupulov, P., Despre educarea religiosa, fisica, intielesuale, şi sociale, Distice, Temisiora, E. Steger, 1868