LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

În absenţa raţiunii

La aproape zece ani de la apariţia, la noi, a tulburătorului roman al Slavenkăi Drakulici, N-ar face rău nici unei muşte[1], tema inubliabilă şi consternantă a războaielor secesioniste din spaţiul fostei Iugoslavii revine prin alte două opere literare care o abordează din varii unghiuri şi determină în cele din urmă aceeaşi întrebare fulgerată de perplexitate: cum a fost posibil?! Interesant este că Slavenka Drakulici era direct implicată în desfăşurarea tragediei şi o resuscita literar din interior, pe când, după ani de documentare şi de reflecţie, cei doi autori, mai târzii, sunt amândoi latini, unul din imediata proximitate estică, Radu Pavel Gheo, celălalt, din extremitatea vestică, o eminentă scriitoare spaniolă, Clara Usón, ambii – mutatis mutandis – la fel de fascinaţi de epica neverosimilă a celor ce s-au petrecut şi la fel de preocupaţi de a afla un răspuns obsedantei întrebări, încadrându-se astfel în ambigua categorie a ficţiunii istorice în care însă is toria bate ficţiunea. Tentativele amândurora de a răspunde chiar reuşesc, ceea ce l-a determinat pe dl Cristian Pătrăşconiu să-şi înceapă recenzia romanului Fiica Estului, al Clarei Usón, cu următoarea constatare: „Am avut de multe ori intuiţia, şi nu doar eu cu certitudine, că literatura, în mod fundamental aceea de calitate, ajută foarte mult, decisiv, la înţelegerea istoriei, a politicii.”[2] Acest excepţional roman mi-ar fi scăpat, poate, dacă fraza citată nu mi-ar fi atras atenţia, fiind ceea ce numesc „o întâlnire de gând”, întrucât comentând eu însumi romanul lui Radu Pavel Gheo, Disco Titanic[3], îmi încheiam însemnările cu aceeaşi idee: importanţa unor astfel de opere „stă în desluşirea cu mijloacele expresivităţii literare a unei problematici mereu actuale, delicate şi grave, pe care o face mai accesibilă, mai inteligibilă şi mai clară decât orice demers doct al vreunui ‘analist politic'.”[4] M-am grăbit, aşadar, să citesc Fiica Estului.[5]

Clara Usón ţine să îşi prevină cititorii că e vorba de un text hibrid, realitate şi ficţiune, dar care nu trebuie citit nici ca biografie, nici ca eseu, ci ca roman. Asemenea precizări se fac îndeobşte când există riscul ca excelenţa artei literare care caracterizează textul să rămână în umbră, excedată de forţa emoţională a unei trame epice hiperrealiste. Romanul scriitoarei spaniole are ca pivot totuşi o biografie tragică, în jurul căreia s-a dezvoltat o întreagă problematică resuscitată după aproape douăzeci de ani doar din disperata încercare de a înţelege ceea ce pentru un om civilizat este de neînţeles: cum a fost posibil?! Iar destinul Anei Mladici i s-a părut Clarei Usón, şi chiar este, exponenţial, dar nu pentru „sufletul slav”, cum am fi tentaţi la prima vedere să interpretăm, pentru că protagoniştii nu sunt doar slavi şi ortodocşi, ci pentru întreg acest obscur colţ de Europă pe care un aiuritor melanj etnic aflat în continuă efervescenţă îl face de neînţeles. Ana este medicinistă, în pragul absolvirii facultăţii. E o fiinţă sensibilă şi cultivată, dar a fost educată în anturajul şi în spiritul naţionalismului tribal. Îşi idolatrizează tatăl, naţionalist feroce, iar iubirea e reciprocă, tatăl îşi divinizează fiica. Afecţiunea şi comunicarea dintre ei sunt fără fisuri şi, paradoxal, de o mare frumuseţe umană. Dar în plin război sârbo-croato-bosniac, printr-o succesiune de împrejurări relatate de Clara Usón cu o captivantă virtuozitate literară, Ana are revelaţia devastatoare că tatăl adorat este o bestie, iar lumea civilizată îl consideră criminal de război. La început nu crede şi intră într-o derută totală: „Avea impresia că era înconjurată de ticăloşie din toate părţile ; nu mai ştia ce era bine şi ce rău, pe cine să creadă, cum să se poarte.” Iar când dovezile devin de o evidenţă imposibil de contrazis, se sinucide cu speranţa că măcar acum gestul ei va produce temperarea avântului exterminator al tatălui. Acesta este, redus la extrem, unul dintre firele epice ale cărţii, altfel foarte bogat epic şi cromatic, cum şi foarte expresiv relatat. Desigur, în Balcani, Ana putea fi croată, musulmană bosniacă, albaneză, orice. Ea e însă sârboaică, deoarece a existat în realitate, iar tatăl ei este generalul Ratko Mladici, comandantul armatei Republicii Srpska, pe care gestul fiicei nu l-a temperat, dimpotrivă, şi-a încununat ororile cu genocidul de la Srebreniţa, iar acum ispăşeşte o condamnare pe viaţă, decisă de Tribunalul de la Haga. Destine asemănătoare celui al Anei se mai întâlnesc în universul romanului şi cel mai recent, a cărui amintire mi se impune acum, este cel al lui Chris McCandless, tot caz real, din romanul lui Jon Krakauer, În sălbăticie.[6] Şi Chris, tot de vârsta Anei, are revelaţia răvăşitoare a ticăloşiei unui tată venerat şi îşi ia lumea în cap, decis să se piardă în sălbăticia Alaskăi, unde, după peste o sută de zile în care n-a întâlnit niciun om, se stinge de epuizare în carcasa unui autobuz părăsit. Şi acum, finalul determinat de impactul ticăloşiei asupra sensibilităţii şi candorii juvenile este la fel de tulburător, doar că aici e vorba de un caz accidental, fără nicio implicaţie (geo)politică sau ideologică, petrecut într-o lume normală, pe când Clara Usón resuscită un moment paroxistic dintr-o arie aflată de veacuri într-un climat conflictual în care ororile ating în mod curent paroxismul. Ceea ce, poate, n-ar fi fost evident dacă romanul s-ar fi redus doar la biografia Anei şi autoarea n-ar fi introdus un al doilea fir epic, cel al lui Danilo Papo, fost prieten al Anei, care aduce oarecum aluvionar în monologul său întreaga ambianţă, atmosferă şi iremediabilă tensiune a locului şi momentului.

Identitatea lui Danilo Papo este tipică pentru viesparul balcanic. Tatăl, Vlado Papo, arheolog şi profesor universitar în Sarajevo, era fiul lui Isak Papo, erou partizan, ucis de nazişti, descendent ar evreilor sefarzi emigraţi în Balcani în secolul XV, „când [nota bene!-RC] regii catolici din Spania au inaugurat temeinica tradiţie creştină a purificării etnice”. O străbunică era musulmană din Mostar şi totodată bogomilă. Mama lui Danilo era sârboaică din Novi Sad, „leagănul celui mai pur sârbism”, dar bunicul ei matern era croat. Aşa încât, zice Danilo, „Pot să mă rog pentru strămoşii mei în cinci limbi (ebraică, ladino, sârbă, croată, bosniacă)” şi, după moartea tatălui său consideră că şi-ar putea asuma şi calitatea de „ultim bogomil din Bosnia ”. Din larga galerie de personaje ale romanului, Danilo pare a fi singurul care nu şi-a pierdut „uzul raţiunii” şi suprema sa aspiraţie este „...să scap din ţara asta de zombi care nu avea leac şi care se cufunda complet”, încercând totodată o explicaţie oarecum metafizică în împrejurarea că „...în timp ce alţii erau fericiţi acolo în Europa occidentală, lipsită de griji, noi fuseserăm absorbiţi de un vârtej epic, de un ciclon turbat care ne-a întors în cel mai atroce şi mai sălbatic Ev Mediu.” Emigrează în Anglia şi de acolo retrospectează toate cele prin care a trecut, inclusiv relaţia cu Ana, antrenând în evocarea sa, secţionată în capitole ironic intitulate Galeria de eroi, o mulţime de personaje, majoritatea odioase, de la cumnatul Branko, „un super-sârb, atât de sârb că ţi se făcea frică”, până la tatăl Anei: „Ratko Mladici era o fiară. Solid şi scund [...] nu s-a jenat să mă măsoare de sus până jos cu privirea lui pătrunzătoare, impertinentă [...] Emana aplomb şi siguranţă de sine.”

Danilo este un reflexiv introvertit şi întotdeauna partea epică a evocărilor sale e însoţită de consideraţii care, dintr-un unghi sau altul, încearcă să răspundă aceleiaşi întrebări capitale: cum a fost posibil?! Întâi, unicitatea situaţiei: „...zidul care separa cele două Germanii căzuse fără alt zgomot decât cel al cărămizilor şi celelalte ţări din est se eliberaseră fără vărsare de sânge (sau aproape). Trebuiau să fie ei, din nou, balcanicii însetaţi de sânge.” Aşa este, dar de ce, cum se explică? Răspunsul cel mai plauzibil ar fi acesta: „În vremea aceea [a lui Tito] nimeni nu se gândea la asta [la melanjul etnic], toţi eram iugoslavi şi mai ales sarajlije, adică sarajevieni [...] relaţiile erau în aparenţă corecte, chiar bune, dar locuitorii nu uitau, nu vor uita niciodată că, în timpul războiului mondial (primul sau al doilea, sau ambele), croaţii sau sârbii, sau musulmanii din satul alăturat, i-au măcelărit pe strămoşii lor.” Zic că este răspunsul cel mai plauzibil deaorece îl găsim formulat aproape identic şi în romanul Disco Titanic, în mărturisirea lui Nedret, patronul musulman al unei mici cafenele din Sarajevo : „Ne înţelegem, cum să nu? Suntem prieteni, suntem rude. Ne căsătorim între noi, facem petreceri şi dansăm pe muzica sârbilor şi pe a croaţilor şi pe a noastră. Mergem la meciuri şi ne îmbătăm împreună [...] Dar fiţi atenţi: nimeni, absolut nimeni nu uită că el e sârb ori bosniac ori ortodox ori catolic [...] Şi atunci numai ce vin odată diavolii ăia în ucenicie şi ne îmboldesc şi atunci nu mai ştim nimic altceva.” Referirea e la diavolii zavistiei, ai destrămării şi zădărniciei care bântuie omenirea pretutindeni, dar acolo, în Balcani, îşi fac cu predilecţie ucenicia. Ei, diavolii aceştia, fac posibil şi un al doilea răspuns la aceeaşi întrebare, iar acesta ţine tot de profunzimile ancestrale, latente, ale naturii umane. Tot în romanul lui Radu Pavel Gheo, un personaj, Frane, bântuit de stihiile trecutului prea recent, mărturiseşte tot ce a făcut şi, încă mai cumplit, recunoaşte că au fost momente cânt i-a plăcut ce făcea ca gardian torţionar în cumplitul lagăr de exterminare de la Lora. Şi rosteşte în încheiere ceea ce ar putea fi cel de al doilea răspuns: „Am văzut acolo imaginaţia dezlănţuită a omului cu putere de viaţă şi moarte ” [subl. RC]. Şi iată-l acum şi pe Sava, care, în romanul Clarei Usón, bântuit şi el de amintirea propriilor crime, i se destăinuie lui Danilo, reflectând concluziv, în încercarea de a-şi oferi o scuză sau măcar o explicaţie: „Victima învaţă de la călău şi îndată ce nu mai este victimă îl imită.” Avem, de fapt, în astfel de episoade prezente în ambele romane, imaginea elocventă a regresiunii tot mai evidente a speciei înspre bestialitatea ancestrală, care se produce în doi timpi: pierderea raţiunii şi resuscitarea instinctelor primare. Iar mediul predilect în care dospesc premisele recăderii în barbarie este cel al naţionalismului. Este concluzia la care ajunge şi Danilo: „Naţionalismul este absurd [...] A te simţi mândru că eşti sârb şi nu sloven este la fel de idiot ca a te bucura că trăieşti la etajul cinci şi nu la trei.” Sau: „Sârbii şi croaţii se dădeau jos din pat dimineaţa cu această certitudine fascinantă: sunt sârb! sunt croat! [...] nu sunt un oarecare, ci un ales, aparţin unei mari naţiuni, unui popor milenar, sunt croat! sunt sârb!” În concluzie, „Naţionalismul este în esenţă paranoia, paranoia individuală şi colectivă.”

Tot emergenţa naţionalismului este văzută de Danilo şi ca detonator al tuturor ororilor care au marcat secolul XX. Semnificativ în acest sens este pasajul, de altfel scurt, al disputei sale cu un sculptor patriot care aspiră să realizeze o statuie a lui Gavrilo Pincip. Danilo îi demonstrează că personajul nu merită osteneala deoarece „era pitic, un sfrijit atât de mic şi de fragil, încât ferocii conspiratori sârbi l-au respins de două ori din organizaţia secretă Mâna Neagră.” Şi atunci când conspiratorii au ratat prima fază a atentatului de la Sarajevo asupra arhiducelui Franz Ferdinand, Gavrilo, complexat, umilit şi surescitat etilic, acţionează de unul singur, reuşind să schimbe destinul Europei. Iar Danilo, prin vocea căruia grăieşte, de fapt, Clara Usón, trage linie şi face adunarea: „Aşa s-a întâmplat când un sârb beat a pus capăt dintr-o lovitură Imperiului Austro-Ungar, singura posibilitate a unui viitor prosper şi civilizat pe care o aveau Balcanii, declanşând Primul Război Mondial, un măcel îngrozitor, care a dus inevitabil la al doilea, la Holocaust, la comunism, la domnia hegemonică a mareşalului Tito. Niciodată o beţie n-a avut atâtea consecinţe.” Pentru a ajunge la asemenea efecte, naţionalismul are nevoie de două ingrediente fără de care n-ar rezista asaltului raţiunii: ura şi minciuna. Toată desfăşurarea epică a romanului, cum şi retorica personajelor implicate în episoadele esenţiale mustesc de ura întinsă ca o pecingine peste acest cotlon al Europei, ducând la inimaginabile atrocităţi. La prima vedere, o ură inexplicabilă. În realitate, un efect al minciunii. Ura se naşte din minciuna patriotică, însăilată adică din „dragoste de patrie” şi nici măcar nu e disimulată, cum se vede indubitabil din declaraţia scriitorului Dobriţa Cosici, ajuns între 1992-93, preşedinte al R.F.Iugoslavia şi pe care Danilo, alias Clara Usón, o reproduce textual: „Minciuna e o caracteristică a patriotismului nostru. Minţim pentru a ne înşela pe noi înşine, pentru a-i consola pe ceilalţi, minţim din compasiune, minţim pentru a alunga frica, pentru a ne face curaj, pentru a ne ascunde mizeria proprie sau mizeria altora. Minţim din dragoste şi din onestitate. Minţim pentru cauza libertăţii. Minciuna este o caracteristică a patriotismului nostru şi o dovadă a inteligenţei noastre native. Minţim în formă creativă, imaginativă, inventivă.”

Retorica unei bune părţi a personajelor Clarei Usón ne este cunoscută, familiară chiar, o auzim şi noi zi de zi, deşi, la nord de Dunăre, nu ne considerăm balcanici şi încă nu ne-am dat foc la case, nu ne-am spintecat între noi, n-am decapitat copii, nu ne-am scos încă ochii decât metaforic. Dar, citind aceste cărţi – mă gândesc şi la celelalte două amintite – suntem avertizaţi şi înţelegem cum se nasc şi unde pot duce minciuna deliberată în haită şi ura consecutivă împotriva Celuilalt. Se confirmă astfel încă o dată observaţia dlui Cristian Pătrăşconiu, cu care începeam aceste însemnări: „literatura, în mod fundamental aceea de calitate, ajută foarte mult, decisiv, la înţelegerea istoriei, a politicii.” Iar romanul Clarei Usón fiind unul de mare calitate, n-aş vrea să-mi închei reflecţiile fără a-i dezvălui secretul concepţiei, devoalat de autoarea însăşi în Epilog şi care constă în asimilarea propriei fiinţe în substanţa epică şi ideatică a cărţii: „Este doar părerea mea şi, la urma urmei, cine sunt eu? Un personaj de roman. Cel care scrie aici a dat într-o zi peste ştirea despre tragica moarte a Anei Mladici. Din curiozitate, a cercetat, a investigat, a căutat răspunsuri, a evaluat zvonuri, a comparat date şi din toate astea a imaginat o explicaţie din care fac şi eu parte.” Iar miracolul oricărei lecturi memorabile se produce şi de data asta, când cititorul, aflându-le „toate astea”, nu poate rămâne neimplicat, simţindu-se şi el în cele din urmă „făcând parte”, cu sentimente şi raţiune deopotrivă. Ceea ce n-ar fi pe deplin posibil dacă textul n-ar beneficia de şi de o traducere pe care o presupun a fi fost extrem de laborioasă, dar care se dovedeşte a fi pe măsura altitudinii sale. O datorăm doamnei Mariana Şipoş.

NOTE:

[1] Slavenka Drakulici, N-ar face rău nici unei muşte. Traducere de Catrinel Pleşu. Bucureşti. Curtea Veche, 2008.

[2] Fosta Iugoslavie: cartea amurgului, în „România literară”, nr. 41/20017.

[3] Radu Pavel Gheo, Disco Titanic, Iaşi, Polirom. 2016.

[4] Fantomele din Split, în „Actualitatea literară, nr. 75/2017.

[5] Clara Usón, Fiica Estului. Traducere din limba spaniolă şi note de Mariana Şipoş, Iaşi, Polirom, 2017.

[6] Jon Krakauer, În sălbăticie. Traducere din engleză şi note Iulia Blaga. Bucureşti. Humanitas fiction [Raftul Denisei], 2012.