LECTURI PARALELE

Iulian Chivu

prozator, Craiova

Iluziografii în translaţiuni de gen, de registru şi tonalitate*

Pe Domnica Pop o cunosc din citit, fiindcă şi ea face parte din lungul şir al celor pe care nu i-am văzut niciodată, dar ale căror cărţi le-am citit, ele singure reuşind să mi se recomande atât cât să mă exprim în scris şi despre ele, şi despre autorii lor. După ce i-am citit cu atenţie şi interes poeziile, am gândit că Domnica Pop are toate disponibilităţile să se exprime şi în proză şi nu peste mult timp avea să se întâmple şi acest eveniment, cu fireştile, prea fireştile ezitări de pioşenie ale celui care înaintează spre ceea ce venerează.

Şi nu pot ascunde că i-am citit Iluziografiile înainte de a lua drumul tiparului, ba chiar am acceptat să-i scriu o înainte cuvântare. Aveam în faţă un text fără îndoială trăit, îndelung elaborat în gând; personal, cred că în Iluziografii nu este nimic de natura ficţiunii.

Totul e viaţă, nu însă biografie de arhivă; dramă etnică, nu etnologie; istorie de clan şi nu romanţios jurnal de familie. „Colaborarea” noastră, dacă se poate numi astfel, mi-a relevat însă un lucru care, pentru un spirit al observaţiilor fine, se poate citi printre rânduri de la o copertă la alta: Domnica Pop este exigentă până la exces cu ceea ce scrie, nu însă şi nemiloasă. Se controlează atent printr-un cod etic consistent, imperturbabil, de aceea emoţiile comunicate întregesc o lume coerentă, verosimilă şi armonioasă în tensiunile ei, în factual, în reflexivitate.

Aşadar, o translaţiune de gen, dar numai în planul reflectării, fiindcă autoarea trece de la intuitivul din haiku la reprezentările din proza lirică fără sincope de formalizare; fluidul comunicativ face nestânjenit translaţiuni de gen schimbând registrul doar, nu şi tonalitatea. Şi dacă nu repet ce spuneam în deschiderea cărţii, nu mă dezic de primele impresii reţinute acolo, ci doar le adaug aici câte ceva, fiindcă sunt pasaje care m-au urmărit în gând şi mai apoi fie prin tensiunea lor epică, fie prin reverberaţia lirică a Domnicăi Pop – copilul care nu s-a bucurat de prea-plinul adolescentin şi nici de toate duioşiile familiale.

Totuşi, reamintesc, în toată măreţia simplităţii lui, un pasaj tulburător, pare-mi-se singurul cu o astfel de vibraţie: „Două luni am stat în spital, timp în care ai mei au trecut printr-o cumplită îngrijorare, trăind cu figura morţii în casă, la masă. Tata venea zilnic să mă vadă, după orele de serviciu. Trecea printr-un canal de apă că nu se putea intra pe poartă nefiind în programul de vizită, îmi dădea multe monede că-mi plăceau şi stăteam împreună, mai mult în tăcere, lângă gardul din curtea spitalului. Mi-l amintesc foarte trist şi-atunci l-am văzut pentru prima dată pe tata lăcrimând, fără să-mi dau seama că-i vorba de mine, eu având la acea vreme doar şapte ani” (p.88).

Tatăl, căruia copilul îi datora însăşi venirea pe lume (fiindcă bunica încerca s-o determine pe mama, într-un moment de cumpănă al familiei, să decidă altfel), se bucură inclusiv de îndatorarea acestuia, în timp ce mama şi bunica vor rămâne sub semnul acelei amintiri reci şi se vor putea răscumpără doar în clemenţele maturităţii celei ce avea totuşi să se nască a doua zi după ce tatăl avusese un grav accident, soldat cu multă şi îndelungată suferinţă. „După nouă luni de frig în sarcina mamei, am ales să mă nasc împotriva dorinţei ei, în anul o mie nouă sute şaizeci şi şapte, anul decretului de anormalitate...” (p.26).

Viaţa însă o va apropia de mama sa, deşi firea tatălui, mult mai afectuoasă, o va încălzi sufleteşte. „Bineînţeles ca-mi iubesc mama. Categoric, eu trebuie s-o protejez, s-o feresc de impactul emoţional al subiectului din cartea mea” – mărturiseşte undeva Domnica Pop în acord nu numai cu finalul cărţii, ci şi cu evenimentele care au urmat.

Cititorul observă din capul locului că discursul epic este apropiat de cel al jurnalelor doar fiindcă autoarea îşi urmăreşte sinele fără urmă de egoism şi fără vanităţi egocentriste într-o sincronie cu spirala parcursă de ai săi, hăituiţi de vitregiile vremii să pribegească peste fruntarii, lucruri la care ea vibrează pe tot parcursul cărţii. Toate acestea îi dau tăria de a lupta precum modelele din familia sa.

Şi totuşi, sensibilă, recunoaşte: „Nu mi-e ruşine să plâng, nu mă simt complexată de slăbiciunile mele şi, oriunde m-aş afla, lacrimile mele au libertatea să rotunjească şi să strălucească” (p. 94). Iar dacă cititorul obişnuit ar insista să caute firul epic al cărţii, ar putea să-l rătăcească şi să rămână la prima impresie: confesiune cu multe accente emoţionale, cu multă conotaţie în orizontul moralei creştine.

Cititorul avizat, însă, va face un pas mai sus, către comunicare şi mijloacele ei, către ceea ce diferenţiază, cum spuneam, registrul de tonalitate, întinderea de intensitate, faptul de făptuire, semnificantul de semnificare.

Şi totul într-o translaţiune de gen, ceea ce face ca textul să fie revendicat, când simultan, când consecutiv, de epic sau/şi de liric: De la portretul crochiu („Mama nu-şi trecea, ca tata, degetele prin păr şi nici nu era mesageră de adevăr. Nu i-au plăcut nici florile, n-a apreciat nici culorile...”, p.23), la muzicalitatea cu care Domnica Pop ne-a deprins din cărţile ei de poezie („Deoarece pe stradă, lumea trece/ într-o jalnică paradă...” p.22; „De fapt toţi suntem la fel ca Isus,/ văzuţi de sus,/ avem acelaşi chip spre-aceeaşi moarte de dus...”, p.20).

Iată de ce închei şi aici, ca în prefaţă, că toate acestea sunt reale disponibilităţi care o recomandă pe autoare şi care se aşteaptă performate în ocazii noi.

* Domnica Pop, Iluziografii, eLiteratura, 2017.