LECTURI PARALELE
Florica Bodiştean
eseistă, Arad
Despre morală şi estetică în literatură*
Numele Anei Selejan se leagă automat de cercetarea amplă a celei mai discutabile şi mai nefaste perioade din istoria literaturii noastre, cea a realismului socialist. Contribuţia ei la cunoaşterea, lămurirea şi dreapta judecată a totalitarismului literar postbelic are nu numai valoarea pionieratului, căci cele dintâi cărţi consacrate acestei perioade apar îndată după Revoluţia din ‘ 89, în 1992 şi 1993, ci şi pe aceea a unei cuprinderi ce tentează exhaustivitatea prezentării acestui climat literar şi cultural. Este vorba despre nu mai puţin de unsprezece volume care se aşază într-un vast şi articulat panopticum ce adăposteşte „muzeul cu figuri de ceară” al literaturii noastre sub comunism. În miezul cercetării, ciclul Literatura în totalitarism, alcătuit din şase volume publicate între anii 1994 şi 2000, radiografiază pe segmente temporale semnificative cele peste două decenii de literatură realist-socialistă (anii 1949-1960). El este prefaţat de tripticul perioadei pretotalitare, când îngheţul ideologic era doar presimţit – Trădarea intelectualilor (1992), volum dedicat demascărilor şi epurărilor din cultură din anii imediat următori războiului, Reeducare şi prigoană (1993), consacrat diatribelor împotriva literaturii „burgheze” şi acţiunilor de ideologizare a scriitorilor, şi Poezia românească în tranziţie (1944-1948) publicată în 2007. Dar este şi completat de o carte ce invită la verdicte prin confruntarea opiniilor obiective şi subiective, cele ale istoriei literare documentate „din afară” şi cele declarate în literatura mărturisirilor scrisă de „actorii” perioadei în cauză. Adevăr şi mistificare în jurnale şi memorii apărute după 1989 (2011) este o carte „speculară” în care Ana Selejan interoghează valoarea de adevăr a literaturii ce se pretinde a fi adevărată, literatura jurnalelor, a memoriilor, a interviurilor postdecembriste, în încercarea de a devoala modul şi măsura în care scriitori şi critici din eşalonul întâi al realismului socialist sau din cel al literatorilor de rând îşi asumă sau nu culpa morală. În fine, Glasul patriei: un cimitir al elefanţilor în comunism (2012) investighează fenomenul cameleonizării scriitorilor indexaţi, afirmaţi deja în interbelic şi formele înregimentării lor propagandistice în revista „Glasul patriei”, organ al Comitetului Român pentru Repatriere. Toate sunt cărţi-cronică, scrise „cu documentele pe masă”, cum autoarea însăşi spune şi cum se constată de altfel, şi în respectul desăvârşit al istorismului care devine principiu structurant, capabil să releve dialectica mecanismului socio-politic şi progresiva sa intruziune în spaţiul culturii şi al conştiinţelor.
Ultima carte semnată de Ana Selejan, Literatură mare – literatură mică. Articole şi studii literare, apărută în 2017 la Editura Muzeul Literaturii Române, oferă studii de sinteză istorico-literară postbelică reprezentând în acelaşi timp şi o addenda la opera restitutorie asupra totalitarismului literar românesc despre care autoarea simte că mai sunt lucruri noi de dezvăluit sau teoretizări şi concluzii de formulat. Dar este şi o incursiune pe alte teritorii literare, făcute cunoscute doar studenţilor săi de la Facultatea de Litere a Universităţii sibiene sau comunităţii ştiinţifice cu prilejul diferitelor manifestări. Căci volumul adună studii scrise între 1991 şi 2016, unele edite şi revizitate, altele inedite, „majoritatea publicate în reviste, culegeri de studii ori conferinţe sau fragmentar în cărţi şi sinteze universitare. Puţine sunt inedite (bunăoară despre Seringa lui T. Arghezi sau despre publicaţiile lui G. Călinescu ş.a.)”, cum se precizează în Notă.
Ce înseamnă pentru autoare literatură mare şi literatură mică se configurează investigând numitorul comun, explicitat sau subînţeles, al acestor cercetări, respectiv raportul dintre literar şi extraliterar sau dintre autonomia esteticului şi condiţionările sociale ale creaţiei. Primul studiu al volumului, intitulat Literatura mare, traversează marile curente literare pentru a schiţa raportul literaturii cu etica societală considerată drept „cod de valori şi conduite referitoare la identitatea umană, interumană şi naţională, specifică unei epoci la un moment dat” (p. 7). Trei curente ale secolului XX ignoră, fie dintr-o parte, fie din cealaltă, raportul estetic – etic. Modernismul interbelic, mai cu seamă prin avangardele sale, se poziţionează într-o indiferenţă clară faţă de social, contrabalansată de angajarea pe linia etnico-religioasă a tradiţionaliştilor. Pentru postmodernismul întors spre text şi spre autosuficienţa scriiturii, ideologia operei e cel mult subiect de caricatură şi deriziune, în vreme ce realismul socialist păcătuieşte prin monopolizarea esteticului de către politic şi prin aceea că oferă o versiune mistificată şi dogmatică asupra singurei versiuni sociale acceptate. Cred că este pusă între aceste repere diferenţa dintre anti-arta avangardei sau arta subversivităţii postmoderne şi non-arta literaturii totalitarismului, „o literatură cu «estetică» fără estetică” cum o numeşte autoarea. Pe această linie, nu literatura paşoptiştilor este o literatură mică pentru că ei „credeau în scrisul lor”, în vocaţia ameliorativă la nivel social şi în rolul recuperator sub aspect cultural şi literar, acela de a realiza un inventar complet de instituţii, producţii genuriale şi forme de evaluare critică după model occidental. Literatura mică e literatura instrumentalizată, devenită „armă de luptă şi curea de transmisie a ideologiei comuniste”, care, neavând niciun fundament estetic, nu rezistă probei timpului, evaporându-se odată cu condiţiile social-istorice ce au determinat-o.
Sub auspiciile conceptuale ale binomului literatură mare/literatură mică volumul înglobează studii despre Şcoala epică de la Iaşi (Mihail Kogălniceanu, Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo), veritabilă „şcoală” de vreme ce adună scriitori înrudiţi în mod deliberat de un program literar, acela al prozei ironice, de moravuri – un exemplu estetic din „dimineaţa” scriitorilor noştri, angajaţi prin faptă, şi prin cuvânt, pe toate „şantierele” posibile ale prezentului. Grupaje de studii sunt alocate lui Cioran, privit în „tabloul de generaţie” sau în relaţia sa nelipsită de contradicţii cu sacrul, lui Blaga, prezent prin comentariul poeziilor sale neincluse în ediţiile antume şi postume şi prin „realismul metafizic” al reprezentărilor despre Marele Anonim din Diferenţialele divine sau lui Radu Gyr, reduplicat în oglindă prin creaţia interbelică vs. discursul postbelic antilegionar sau encomiastic la adresa realizărilor prezentului. Lui G. Călinescu îi sunt consacrate cercetări care sistematizează activitatea sa de director de publicaţii şi autor de strategii redacţionale – la „Tribuna poporului”, „Lumea”, „Naţiunea” şi „Jurnalul literar”, între anii 1944 şi 1948 –, dar şi de publicist şi critic literar în rubrica Cronica optimistului din „Contemporanul” anilor 1959-1960. Ana Selejan îi urmăreşte parcursul complicităţii cu sistemul de-a lungul acestor perioade, de la dificultatea de a rezolva programatic, în formula, benignă, a „poetului-cetăţii”, concilierea artei sau a „literaturii turnului de fildeş” cu cerinţele momentului istoric dat, aşa-zisa „literatură nouă” ce începea să-şi facă simţită ofensiva în anii de dinainte de 1949, până la asumarea răspicată a noii paradigme ideologice în publicistică şi romanul Scrinul negru apărut în 1960, preţul plătit pentru consacrarea sa oficială în noul regim. Importante distincţii va afla cititorul in paginile studiului Modernitatea romanelor lui G. Călinescu, cum ar fi aceea că romanele călinesciene nu sunt autentic balzaciene, cum se afirmă îndeobşte, ci de un „realism reformat”, obţinut ca formulă proprie – în perfect acord cu principiile exprimate în Sensul clasicismului – prin infuzia de elemente clasice: situaţiile epice cu înalt grad de generalitate, ilustrate prin tehnica contrapunctului şi tipurile morale fundamentale, lipsite deliberat de complexitate pentru a capta în schimb forţa simbolizării. În această perspectivă, personajul Otiliei, în care G. Călinescu recunoştea că şi-a proiectat „fondul liric”, capătă şi o coerenţă programatic-estetică: „Otilia este feminitatea pură, matură şi infantilă în acelaşi timp, sentimentală şi cerebrală, care, ca orice eroină clasică, preferă raţiunea în locul sentimentului, tocmai pentru confortul ei spiritual de moment” (p. 134).
Să mai reţinem studiile Centrul şi marginea Europei în romanele lui Vintilă Horea, Receptarea critică a Revistei Cercului Literar sau prezentarea „cazurilor” Arghezi şi Petru Dumitriu, alternative de poziţionare etică în contextul totalitar comunist: scriitorul convertit şi scriitorul oficios, cedarea estetică şi zelul propagandistic.
În cuprinsul volumului, de cea mai mare atenţie se bucură însă tema predilectă a Anei Selejan, cea a literaturii române în totalitarism, sistematizată în patru studii de sinteză pentru care reproducerea câtorva titluri şi subtitluri este ilustrativă: Proletcultismul şi realismul socialist, abordări teoretice, Frontul poeziei, Prozatori fruntaşi, Criticii literari marxişti, Totalitarismul românesc în sintagme specifice, Omul nou ca personaj literar postbelic. După panorama istorico-literară serializată în cărţile sale anterioare, cu informaţii strict datate şi cu dezvăluiri incomode, aceste studii care abordează global cele peste două decenii de realism socialist vin să repartizeze accentele teoretice şi să decanteze modelul ideologic şi tematico-retoric al paradigmei literare în cauză practicată la proporţii industriale prin simpla aplicare a „metodei metodelor” (de altfel, unul dintre conceptele curente ale epocii era acela de „producţie literară”!). Ana Selejan îi inventariază şi discută izvoarele doctrinare, principiile (între care, „spiritul de partid” ia locul principiului estetic), mediile obligatorii, cronotopii, modelele narative şi epico-lirice, personajele exemplare (Mitrea Cocor al lui Sadoveanu şi Ilie Barbu din nuvela Desfăşurarea a lui Marin Preda fiind singurele care întrunesc adeziunea unanimă a criticii), inventarul limbajului de lemn. Merită redat aici, măcar pentru cititorii mai tineri, patternul naraţiunii ideale pe care autoarea îl reconstituie în capitolul sugestiv intitulat Cele unsprezece porunci ale ficţiunii dirijate : munca în calitate de temă generică, lupta de clasă ca motor al acţiunii, antiteza tipologică (om nou/om vechi, pozitiv/negativ), sabotajul economic, demascarea vechiului de către elementele progresiste, triumful omului nou, happy-endul urmat de transformarea generală, căci eroul, ca veritabil titan, schimbă faţa lumii, devine model uman, provoacă catharsis-ul şi câştigă adepţi. Şablonul le poate aminti filologilor de celebrele funcţii ale lui V. I. Propp depistate în structura narativă a basmului şi nici nu suntem departe de adevăr dacă ne gândim că şi proza realist-socialistă propunea un fel de basm contemporan, obligatoriu maniheist şi revanşator, ceea ce reprezintă în cele din urmă şi un indiciu asupra gradului de ficţionalitate şi de arbitrar al acestei literaturi inspirate, paradoxal, din imediata realitate.
Discursul cărţii este sobru şi onest, aşa cum autoarea şi-a obişnuit publicul cititor; el lasă să vorbească în primul rând documentul şi abia apoi cercetătorul, curajos şi ferm în opiniile sale deja susţinute de textul primar. Structura argumentativă riguroasă şi claritatea expunerii facilitează accesul la o informaţie vastă, dar niciodată copleşitoare, ce acoperă numeroase spaţii albe de pe teritoriul literaturii noastre.
* Ana Selejan, Literatură mare, literatură mică. Articole şi studii literare, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017.