LECTURI PARALELE

Amalia Lumei

eseistă, Cluj

Un artist al lumii trecătoare

Alexandru Pecican (4 februarie 1956 – 26 septembrie 2017) s-a născut la Pădureni (Erdeiş), sat înglobat în actualul oraş Chişineu-Criş, din judeţul Arad. A fost copilul unic al familiei lui Valeriu Pecican şi al Elisabetei (n. Crişan).

Din copilărie a fost un spirit iscoditor, neliniştit, de mare sensibilitate şi vitalitate, dovedind aptitudini de creator şi capacitate de originalitate. A fost mereu şi un mare visător, autor de viziuni şi de lumi ficţionale.

A urmat şcoala generală din oraşul natal, la Pădureni (clasele I-V), la Căuaş şi Săcuieni (Bihor) clasele VI-VIII, continuându-şi studiile liceale la Liceul Mihai Eminescu din Satu Mare şi la Liceul Teoretic nr. 3 din Arad.

Şi-a dorit să devină regizor de teatru şi de film, aşa încât după bacalaureat a dat concurs la Facultatea de Teatru din Bucureşti (1976), fără a reuşi însă, deocamdată, să ajungă student în domeniu.

Şi-a îndeplinit stagiul militar la Arad, Iaşi şi Galaţi, fericit să revină apoi acasă şi anunţându-şi întoarcerea printr-o telegramă ce relua un titlu celebru: „Adio, arme!”

Ulterior a încercat mai multe căi profesionale, petrecând doi ani la Brăila, la o şcoală tehnică de depanatori radio-tv, domeniu faţă de care nu a simţit afinităţi deosebite. Pe când se afla în oraşul de la Dunăre a început să participe la Saloanele de Grafică Umoristică şi de Caricatură organizate acolo şi, mai apoi, în diverse oraşe ale ţării, izbutind să îşi vadă publicate colajele corozive în revista „Urzica”, în diverse cotidiane de circulaţie naţională şi, desigur, în cataloagele expoziţiilor. Până în 1989 el a participat la numeroase expoziţii şi saloane internaţionale de profil, în Bulgaria, Belgia, Canada, Japonia şi alte ţări pe care nu le-a văzut niciodată. La unele dintre ele i s-au decernat şi premii.

Revenind acasă şi angajându-se ca bibliotecar la secţia de Artă a Bibliotecii Judeţene din Arad a ştiut să creeze emulaţie printre cititori, mai ales printre elevi şi studenţi, asigurându-şi colaborări prestigioase din rândul intelectualilor şi artiştilor arădeni, găzduind mici colocvii, ateliere, lansări de carte şi audiţii muzicale care au constituit în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste o oază de cultură şi de spiritualitate dătătoare de speranţă. Mulţi intelectuali şi artişti de acum îşi amintesc cu drag acele zile care le-au oferit ambianţa formatoare de care aveau nevoie.

După întoarcerea din Brăila, unde şi-a scris o bună parte din povestirile cuprinse mai apoi în volumul Istoria secretă a copilăriei, a participat, împreună cu criticul literar şi esteticianul Liviu Maliţa şi cu prozatorul Ovidiu Pecican, la fondarea cenaclului literar pentru science fiction Alphaville găzduit de Casa de Cultură a Sindicatelor din Arad (1980). Era o perioadă de mari speranţe personale şi de încordări titanice, care l-au adus pe tânărul autor la participarea regulată la activitatea Cenaclului Lucian Blaga al Uniunii Scriitorilor din Arad, unde a citit proză şi poezie în repetate rânduri în deceniul ultim al dictaturii roşii.

Activitatea febrilă în cenaclurile S.F. timişorene a condus la debutul lui cu proză scurtă în fanzinul Paradox al Cenaclului S.F. H. G. Wells de pe Bega cu povestirea El Dorado (1981).

Între timp, la Arad, a regizat şi realizat integral câteva scurt-metraje artistice în ambianţa efervescentă de la Studioul de Film Experimental Atelier 16 (ulterior Kinemaikon), condus de George Sabău: Zbor subliminal (1979, redenumit ulterior Exerciţiu subliminal), Fereastră deschisă spre leu rănit în savana de foc a uitării (1984) şi India Song (1984). În paralel şi după aceea, a asigurat imaginea filmului Hipersemn (1982) de Ovidiu Pecican şi a lucrat la producţia Vizită într-o casă (1985) pe un scenariu şi în colaborare cu acelaşi co-autor. Unele dintre filmele lui Alexandru Pecican au intrat în selecţia constantă a grupului de lucru arădean şi au fost prezentate în cadrul unor festivaluri şi gale la Bucureşti, la Centre Pompidou – Beaubourg din Paris şi la Bienala de Artă de la Veneţia.

Era o perioadă de mare efervescenţă creatoare, în care Alexandru Pecican a conturat proiectul romanului S.F. Expediţie în Crocobauritania (1976-1977), rămas neterminat, şi a scris, împreună cu Ovidiu Pecican, între 1982-1984, patru piese de teatru: Arta rugii (1982), Ciubăr Vodă. Mister valah (1983), Ninsoare în codru (1984) şi Drumul spre Indii (1985). La editarea în volum, în 2007, aceste piese au fost premiate de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor. Deşi, încă din 1984, la Universitatea clujeană s-a încercat punerea în scenă a Ninsorii în codru – cenzurată ideologic datorită coloanei sonore datorate formaţiei Phoenix –, cu o coregrafie asigurată de Adrian Mureşan şi cu participarea balerinei Simona Noja, pe atunci elevă la Liceul de Coreografie din Cluj, în perioada dictaturii nici una dintre piese nu a putut fi reprezentată. Abia în 2012, Drumul spre Indii a fost interpretată pe scena naţionalului clujean, în regia lui Vadás László.

În vara anului 1984 Alexandru Pecican a scris, împreună cu Ovidiu Pecican, romanul S.F. Razzar, scriere socotită de criticul spaniol Mariano Martin Rodriguez un roman postmodern şi comentat de Mircea Opriţă în Istoria anticipaţiei româneşti. El a obţinut în 1998 premiul Editurii Nemira, fiind publicat în acelaşi an. Pornind de la el, cei doi au compus ulterior o serie de texte adaptate proiectului unui oratoriu rock din care compozitorul Cszászár Constantin a realizat primele două părţi. Anterior acestui proiect însă, încă din 1982 – 1983, Alexandru şi Ovidiu Pecican au compus textele unei opere rock pornind de la mai vechiul proiect de roman Expediţie în Crocobauritania. Atât acesta, cât şi oratoriul Razzar au fost transmise, în repetate rânduri, între anii 1984 – 1986, de către Radio Bucureşti la Emisiunea lui Octavian Ursuleanu, Exploratorii zilei de mâine. În cadrul ei, câteva povestiri ale autorului arădean au fost citite, de asemenea, de către marea actriţă Irina Petrescu (Stăpânul timpului ş.a.), formă sui generis, dar indubitabilă, de consacrare.

Eforturile de a debuta cu un volum propriu de proze au fost zadarnice înainte de căderea regimului comunist. Câteva povestiri i-au apărut însă în fanzinele S.F. Paradox ale Cenaclului S.F. timişorean H. G. Wells. Ulterior, un grupaj i-a fost tipărit în volumul colectiv de proze scurte S.F. Anatomia unei secunde, dar şi asta s-a petrecut abia după schimbarea regimului (Timişoara, Ed. Facla, 1990). Singurul volum de proză semnat ca unic autor în timpul vieţii a fost Istoria secretă a copilăriei (Cluj-Napoca, Ed. Limes, 20), cu ilustraţii de Andrada Damianovskaia, artista care urma să îi devină soţie.

A fost unul dintre tinerii care, în anii 80 ai secolului trecut, a exprimat în forme de mare diversitate şi cu o creativitate prodigioasă, dorinţa de libertate şi de originalitate a unei generaţii noi, care refuza să se mai lase oprimată politic şi social şi care, la sfârşitul lui 1989, a luptat pentru înlăturarea definitivă a totalitarismului comunist.

Au rămas de la el o serie de scenarii teatrale inedite : Mama Noapte (1999); Ode to Jim Morrison (2002); Fata cu părul cărunt (2003); Reflexe nazaretene sau Nemo propheta in patria sua (2011). Predilecţia lui pentru colaj se observă şi în cazul acestora, care folosesc titluri preluate de la Kurt Vonnegut jr. sau de la un balet cinematografic chinez clasic. Ultimul titlu menţionat prezintă continuarea unui proiect dramatic nicicând finalizat al lui Liviu Rebreanu.

A realizat mai multe filme fără buget, pe cont propriu, după revoluţie, continuându-şi cu încăpăţânare pasiunea: Video Show (scurt metraj video, Frankfurt/ Main, 1992), Gong (film video, scurt metraj, Frankfurt/ Main, 1993), Mother Night (scurt metraj, Arad 2003), Brasil (scurt metraj, Arad 2003), În ţara poveştilor (clip de animaţie pe muzica Elenei Cezar von Sachse, Nürenberg, Germania, august 2005), MIST (film de animaţie, Arad, martie 2006), Kadmium 208 (animaţie, Arad, martie 2006).

În colaborare a participat la realizarea peliculelor: Dimineţile unui poet (film video, Cluj 1995, împreună cu Virgil Mihaiu; prezentat la Art International Festival, Edinburgh, 1997), Arad, mon amour (film video, în colaborare cu Alexandru Huppert şi Sandor Ştefan, Arad 2004; prezentat la Rezé (Nantes), Franţa, martie 2004), Tu & eu (video clip, în colaborare cu Gabriel Fazekas, Arad, august 2004), Cehov my friend (film video, scurt metraj, în colaborare cu Gabriel Fazekas, Arad, iunie 2005), Night Song (video clip, în colaborare cu Gabriel Fazekas, Arad, septembrie 2005), Fragmentariu (film video, 2007, împreună cu Gabriel Fazekas), Anul trecut (film video, scurt metraj, 2010, în colaborare cu Gabriel Fazekas), Trepte (scurtmetraj (06: 13) de Andrada Damianovskaia (Pecican), scenariu Alexandru Pecican & Andrada Damianovskaia (Pecican), 2017.

Expoziţii, cărţi, montări teatrale, scenarii de film şi pelicule ori ginale, poezii răspândite prin reviste, icoane pe lemn şi pe sticlă – toate aceste realizări intră în alcătuirea portretului artistic complex, polivalent, al unui artist arădean a cărui complexitate şi anvergură ar putea fi mai deplin puse în valoare abia de aici înainte. În urma lui rămân idei generoase, proiecte începute şi care nu au mai putut fi duse la bun sfârşit şi, mai cu seamă, amintirea unui bun prieten de o modestie rară.