logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Gheorghe Mocuţa (1953-2017)
poet, critic literar, Curtici

 

Un senin al Nordului*

 

logoNimic nu-i lipsea oşanului Vasile Mic, născut în spaţiul „modelator” al Nordului la Călineşti-Oaş în 1947, să devină un fel de aprod purice al poeziei sătmărene: nici alura de om blând şi educat, tăcut şi meditativ, nici activităţile sale cu iz jurnalistic, nici imaginarul unui pictor naiv, debutat după Revoluţie cu volumul Vis în pădurea de mesteceni.

Om aşezat şi simplu, el e atras de imaginarul tradiţionalist şi simbolic şi ilustrează câteva motive ale Nordului, călăuzit de grupul „Poesis” al bardului George Vulturescu: vulturul, râul, cărarea, adunarea morţilor, bufniţa nopţii, dansul pe jăratic, visul de la miezul nopţii, destinul familiei:

„Am rămas/ cu povestea/ ce nu mi-o pot scoate/ din suflet.// Povestea e numai/ pentru şoaptele mele,/ pentru satul meu,/ pentru râu,/ pentru cărările/ care în lume duc.// Povestea/ e numai lumea aceasta,/ e pentru lumea-lume.// Pentru şoaptele/ care,/ iată,/ le rostesc.” (Pentru şoaptele mele)

După publicarea câtorva volume de versuri şi participarea la antologii de circumstanţă, poetul se vede obligat la vârsta retragerii la vatră, după câteva aventuri şi călătorii esenţiale, să recurgă la varianta italiană a acestui volum, O replică de argint/ Una battuta d'argento, îndemnat chiar de virajul pe care l-a făcut familia sa. „Nonno” Vasile descoperă cu nostalgie că nepoata sa de la Milano e deja cetăţean universal.

Fără a încerca să înţeleagă lumea nouă şi tendinţele ei, poate doar să o observe din forul său interior, al bătrânului povestaş, care nu-şi poate scoate din suflet şoaptele vieţii, întâmplările care i-au dat un sens şi, poate, un destin:

„Uneori,/ rămânem singuri/ cu serile noastre/ târzii.// Cu visele/ pe care nu ni le mai reamintim/ dimineaţa.// Uneori,/ rămânem/ singuri/ cu satul natal/ prin care nu am mai trecut/ de mult.// Dar mai ales/ rămânem/ singuri/ cu chipul celor/ pe care/ numai în vise/ îi mai avem.” (Când rămânem singuri)

Starea de solitudine şi scepticism, bruiajul morţii care se apropie, lumea urâtă a gunoaielor şi urii, observaţiile suave şi sarcastice privitoare la starea naţiei, nimic nu îl poate îndepărta de starea de început, cu idilismul ei nebiruit:

„Îmi voi permite/ să rămân ca la început:/ pruncul/ care îi respectă pe ceilalţi/ prunci,/ care nu iese/ din cuvântul mamei,/ care ţine la bunica sa/ mai mult decât la luna nouă./ Voi fi mereu/ pruncul care iubeşte/ râul,/ cu păsările/ şi ciripitul păsărilor/ din satul meu.” (Ca la început)

Compoziţiile uneori copilăreşti şi naive nu îl împiedică pe unul din cei mai senini poeţi ai Nordului să ajungă la esenţe şi la meditaţii active. Între dorul de ţară şi dorul de călătorie, poetul trece de la lumea veche a simbolurilor sacrificiale („Turnul/ bisericii de lemn/ a fost încrustat/ pe o inimă.// Pe cer,/ un drum.// Inima,/ vulcanul/ sunt şi acum/ în libertare.”) la uimirea eternei întoarceri:

„Dalta a rămas lângă stâncă./ Meşterul cioplitor,/ obosit,/ s-a coborât în răcoarea izvorului/ câteva clipe...// Reîntors, apoi/ a descoperit cu uimire/ că uneltele dispăruseră,/ iar căprioara de piatră/ se plimbă printre cerbi/ adulmecând veşnicia.” (Uimire)

 

 

* Vasile Mic, O replică de argint/ Una battuta d'argento, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2017.