LECTURI PARALELE
Anton Ilica
eseist, Arad
Portret al artistului ca bătrân Hidalgo *
Ultima carte a criticului literar Gheorghe Mocuţa a fost să fie Schwartz contra Schwartz, o monografie originală concepută şi omagios elaborată pentru un septuagenar: „La 70 de ani, prozatorul Gheorghe Schwartz e un bătrân hidalgo, un nobil cavaler al scrisului, un visător cu ochi deschişi, care şi-a împlinit totuşi opera, o utopie palpabilă, tangibilă” (p.8). E dificil să alcătuieşti o carte despre un autor care nu şi-a încheiat opera literară. Ţâfnoşi, cum sunt unii, aceştia pot avea nemulţumiri, iar reacţiile sunt imprevizibil de orgolioase; asemenea volume oarecum onomastice se încropesc spre a evidenţia valoarea reală şi împlinirea. În ele, majoritatea opiniilor sunt encomiastice, iar autorului omagiat i se adaugă o nouă apreciere la cele existente. Regretatul critic literar arădean, Gheorghe Mocuţa, a conceput volumul într-o schemă complexă, menită să evidenţieze cât mai multe faţete ale activităţii publice a scriitorului arădean Gheorghe Schwartz. În volum, s-au însumau recenzii la volu mele prozatorului, interviuri cu Gheorghe Schwartz, un C.V. al acestuia, mărturii, referinţe critice, extrase din alţi analişti ori prezentatori ai operei, apărute în volume ori în presa literară, bibliografia operei şi alte opinii despre creaţia autorului. Toate la un loc configurează viaţa şi opera lui G. Schwartz, o recon stituire dinamică, diacronică şi sincronică, plăcută la lectură şi atractivă prin modul de organizare a fragmentelor, care au oglindit în timp impactul textelor asupra peisajului literar contemporan. În plus, având sentimentul unei opere încheiate prin finalizarea imensului roman Cei O sută, Gh. Mocuţa realizează o evaluare – prin structurare – a întregii creaţii a scriitorului Schwartz. Scrie: „Opera lui literară se împarte simbolic în «3»…: 1. Utopia Lugojului, 2. Povestirile scurte, 3. Opera finită (« Cei O sută » e opera «bătută în cuie», proiect terminat, lucru împlinit. E Opera Omnia şi sumă a ei” (p.8).
Îi este caracteristic prozatorului G. Schwartz „pofta de a scrie”: cu teamă declarată, la un moment dat, că nu va avea timp şi sănătate pentru a finaliza celebra uvertură a istoriei umanităţii (la care a trudit 27 ani, 2 luni şi 4 zile), după al 11 volum (Agnus Dei) cu care încheie cele 4848 pagini, chiar a doua zi încropeşte alte proiecte, finalizate în Autiştii cărţilor (2013), Enigmele infinite (2014), Hotarele istorice (2015), Insula Zu (2016), Hârtiile oficiale (2017), Vocalize etc. (fiind ca o maşină de făcut cărţi). Ins îndesat la ţinută, cu păr grizonat şi intens buclat, cu mustaţa-i căşunată, sprijinită adeseori pe o pipă, cu tradiţionala geantă de piele doldora cu cărţi şi ziare, toată înfăţişarea ascunde neastâmpărul profesorului (fost) universitar, nemulţumit (şi plângăreţ scrib, uneori „prea mălăieţ”) de condiţia socială a scriitorului şi de receptarea partizană a operei, manifestând chiar îngrijorarea că va fi receptat doar ca „un geniu local”. Ironic şi subtil, cu gust pentru detaliu semnificativ şi pentru spovedanii mistificate, Gh. Schwartz are încă inocenţa adolescentină, consumându-se fără rest şi fără menajamente în a mărturisi experienţe fanteziste ce par trăite şi a scrie neîntrerupt ca şi cum lumea sa s-ar sfârşi a doua zi.
Gheorghe Mocuţa a fost un excelent critic literar, de întâmpinare şi de analiză, bazându-se pe lecturi temeinice din literatura română şi mai ales franţuzească. Cronicile sale la cărţile citite excelează prin claritate, obiectivitate şi corectitudine în evidenţierea valorii textualizării, citindu-se cu interes şi plăcere. El aduce argumente pentru a demonstra că „Gh. Schwartz este un mare scriitor, unul dintre cei mai importanţi ai generaţiei sale”, accentuând că alţi critici literari (N. Manolescu, de pildă) îl încadrează „în galeria spiritelor care poartă în raniţă bastonul de generalisim” (p.12). Deşi am scris recenzii (pe baza unor lecturi subliniate şi adnotate) la aproape toate volumele sale, inclusiv la primul său roman, Martorul (1972), („România literară”, 1 aprilie 1982), niciuna nu este pomenită, pentru că A. Ilica nu e mai mult decât un cititor cu opinie de presă locală. Dacă Gh. Mocuţa susţine că avem de-a face cu unul dintre cei mai importanţi scriitori ai generaţiei sale şi ai zonei de vest, eu susţin în continuare că scriitorul Gh. Schwartz este cel mai valoros dintre romancierii români contemporani. El se identifică, prin textele sale, în alcătuiri ample asupra lumii şi asupra universului uman, creând personaje metafizice, fără a fi obsedate de eros sau avuţie, dar în raporturi complexe cu autoritatea, cu psihologia şi cu dramatismul existenţei umane.
Cartea Schwartz contra Schwartz evidenţiază condiţia scriitorului obsedat de recunoaşterea reală a valorii creaţiei sale, precum şi de presiunea vremii prea grăbită pentru cel ce mai are atâtea de dat, ca moştenire, literaturii şi umanităţii. După cum îi configurează Gh. Mocuţa opera literară, „Gh. Schwartz se află în competiţie cu sine însuşi” (Schwartz „contra” Schwartz). Ştiu că G. Schwartz este cuprins intens de febra scrisului şi nici o mirare nu poate fi ponderată dacă va demara un alt proiect literar grandios. Pentru Gh. Schwartz, scrisul este terapeutic, fiind un mod de viaţă, care îi întreţine sănătatea şi tonusul intelectual. Cartea lui Gh. Mocuţa constituie încă un argument pentru calitatea literaturii scriitorului arădean, autorul unei opere ce şi-a câştigat dreptul la eternitate.
* Gheorghe Mocuţa, Schwartz contra Schwartz, Editura Mirador, Arad, 2017.