logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Constantin Dehelean
eseist, Arad

 

 

 

Când un roman* devine un palimpsest al dilemelor

 

logoDeşi , într-un text publicat pe coperta a patra, ni se spune că „Sâmbăta albă” reprezintă volumul de debut în proză al lui Florea Lucaci, romanul în cauză este o împlinire a unei finalităţi intrinseci. Autorul, un titrat în cercetarea filosofică, patristică, hermeneutică şi nu în ultimul rând al pedagogiei cercetărilor fenomenologice, dar, din preaplinul expertizelor în cercetarea disciplinelor respective, rămâne un neliniştit căutător al originilor. Fiu de ţăran, autorul (dealtfel ca şi personajul principal, Lucian Scânteie), parcurge printr-o rememorare, experienţa de o viaţă a tatălui. Tandemurile, formulate prin paralele între ficţiune şi real, prin trecerile dintr-o stare în alta în călătoria beletristică, aduc cititorul pe cărările ispititoare ale reflexivităţii venite din suprapunerea „gândurilor pe imaginaţie”. Chiar, autorul adevărat are revelaţia unui autor ficţio nal, care îşi scrie cărţile sub „metempsihoza cuvântului”. Aproape toate capitolele romanului se deschid cu obsedantul concept al lui Augustin cum că „prezentul din cele trecute se converteşte într-o stare sufletească”.

Arhitectura romanului, simetrică şi ascendentă în aceeaşi măsură, este şi coborâtoare în bolgiile sinistre ale celor mai abominabile realităţi şi drame umane.

Înainte de a detalia formulele şi formele epice, se cuvine să remarcăm o puternică distilare a cercetării unor opere literare dintre cele mai diverse. Prin scrutarea drumurilor lui Dante prin subteranele Infernului, ori prin nevoia aproape obsedantă de a parcurge Purgatoriul, sau purgatoriile existenţiale, fără a mai avea ca punct de finalitate Paradisul, bănuim o extrem de documentată călătorie în lumea Primilor Învăţaţi Sfinţi Părinţi. Apoi, bănuite lecturi ale autorului romanului Sâmbăta albă pe care, cu siguranţă, le-au avut şi Umberto Eco, cel care a trecut toate „vămile” Întunecatului Mileniu, înainte de a scrie Numele Trandafirului, sau Jostein Gaarder, un mare autor de roman nonficţional, cu o imensă documentaţie, (vorbesc despre Lumea Sofiei), de fapt un magnific periplu de la Socrate la New Age când autorul, el însuşi personaj, răscoleşte corturile pentru a afla Lumina. Îmi permit să amintesc, poate cu o intuiţie identică cu a autorului Florea Lucaci, şi de Jean d'Ormesson cel care în Povestea Jidovului rătăcitor ne introduce în acelaşi infern al căutării adevărului, pe un drum care, nici pe departe, nu poate fi decât cel al căutărilor primordiale. Cercetarea adevărului are, ca şi în cartea de faţă, doar o singură finalitate izbăvitoare: aceea a căutării sufletului lumii, motorul acestuia fiind iubirea.

Drumurile, călătoria Omului în căutarea fericirii, are numeroase cărări lăturalnice. Primul, şi cel mai important, în romanul Sâmbăta albă este drumul lui Lazăr Scânteie, un individ cu o ascendenţă/ descendenţă fulminantă, mai mult decât dramatică. Pornit în viaţă dintr-un punct microscopic al Universului, satul Zariştea, personajul devine un Uriaş. Un Purgatoriu al călătoriei spre Infernul siberian este parcursul existenţial al vieţii lui. O arşiţă sufletească, la fel ca gerul aproape absolut al frontului şi al lagărului rusesc sunt atât de puternice încât devin Lumină. O Lumină a speranţei, a iubirii şi a aşteptării atemporale. Călătoria în Infernul absolut devine o victorie aproape nesperată. O victorie neantică. Culorile strălucitoare din nimbul personalităţii fiului acestuia, Lucian Scânteie, filosof-scriitor, care trăieşte rememorând ciclurile dramei tatălui său, sunt, de fapt un fel de reverberaţii ale vieţii oarecum neîmplinite a tatălui său, care a murit, ciudat, într-o clipă. Într-o clipă care atomizează toată existenţa şi drama lui. Moartea lui devine o trecere firească „dincolo”. Vămile trecerii sunt vii, calde. Sunt învăluite într-o intimitate mai mult decât firească. Priveghiul, de un nemaipomenit firesc existenţial, prohodul la care asistă toată comunitatea satului, cele câteva zile care au urmat acestora, sunt încărcate de experienţe livreşti foarte încărcate. Scriitorul-filosof Florea Lucaci face dovada unei profunde cunoaşteri a cugetării filosofice. Autorul încearcă să se elibereze de povara informaţiei şi a cercetării filosofiilor de tot felul. Bănuim că el a premeditat această eliberare de apăsătoarea informaţie filosofică pe calea artistică a naraţiunii. Literatura, iată, emite soluţii la dilemele filosofice.

Coborârea în străfundurile Palestinei, este parcursul lui Yehoshua (Iisus) pe Munte. Un altfel de Purgatoriu. Un Purgatoriu al originilor şi „al celor ce vor veni”. Însoţirea cu cel care cârteşte, pe munte, după părăsirea înaintemergătorului Yohanan, de către Samael, este formula incipientă a porţii Infernului, poartă care este în sufletul Omului. I se pregăteşte omului, iată cititorului!, cheile Începutului Suferinţei.

Călătoria spre Infern îl duce pe cititor pe drumul sinistru al frontului rusesc. Mor oameni. Nu mai există indivizi. Doar mase amorfe de trupe şi de trupuri care se bat pe viaţă şi pe moarte. O aşteptare a Morţii devine o definiţie existenţială. Există o absurdă „limită de la mijlocul Infernului”. Autorul exclamă disperat, prin cuvintele lui Schopenhauer: „Rezultă ca şi cum bunul Dumnezeu ar fi creat lumea pentru ca s-o ia dracul”. Halucinant, drumul prin Siberia devastată de ger şi foamete spre un lagăr ipotetic, se suprapune simetric peste tulburările grozave de la Constantinopolul condus cu multă vreme în urmă de basilei feroce şi decăzuţi. Cămaşa lui Iisus devine prea strâmtă pentru lăcomia cruciaţilor, pe de o parte, şi o la fel de teribilă lăcomie a basileilor bizantini sau a papilor romani, pe de altă parte. Într-o perfectă oglindă, vedem perspectiva descompunerii şi a diluării credinţei faţă de sacrificiul Celui Suprem.

Încet, încet lumea suferinţei se apropie de spaţiul în care începe să se coacă spiritualitatea şi istoria românilor.

Palimpsestul descoperit în timpurile vremii noastre de către cei patru prieteni: profesorul Lucian Soare, arheologul Sorin Lămureanu, doctorul Cristian Cristoveanu, şi preotul Achim ajunge, în timp şi vremi, la Zariştea, acolo unde imaginea bătrânului Lazăr Scânteie este un fel de legământ, un fel de Potir al Cavalerilor Mesei Rotunde. Obiectul devine purtătorul Marilor Enigme. Măgura Bisericuţei din Zariştea devine Centrul Universului. Un univers care se comprimă într-un spaţiu minuscul, în jurul căruia după dispariţia bătrânului Lazăr se ţes cele mai spectaculoase eresuri.

Dintr-o dată totul se dilată. O lume prezentă, meschină şi iresponsabilă acoperă ca un giulgiu cenuşiu toată drama care s-a scurs în cele peste trei sute de pagini ale romanului. Totul devine imponderabil.

Este o lume care vine, poate, distilată într-un alambic personal, sau din atmosfera naraţiunilor lui Mateiu Caragiale, Papadat-Bengescu sau G. Călinescu. Totul devine mic şi meschin. Este citat şi Dostoievski cu un extras din spusa Marelui Inchizitor: „Să ştii că şi eu am stat în pustie, că şi eu m-am hrănit cu aguride şi rădăcini, că şi eu am binecuvântat libertatea pe care tu le-ai hărăzit-o oamenilor, că şi eu mă pregăteam să ajung în rândul aleşilor tăi, în rândul celor căliţi şi puternici cu dorinţa «de a împlini numărul». M-am dezmeticit însă, şi n-am vrut să mai slujesc asemenea nebunie. Înapoindu-mă, aşadar, m-am alăturat mulţimii celor care s-au străduit să îndrepte lucrarea ta” (Fraţii Karamazov).

Până la urmă filosoful-profesorul-personajul Lucian Scânteie, alias filosoful-profesorul-autorul Florea Lucaci sunt identici. Nu cred că merită efortul de a ieşi din această ambivalenţă. Cititorul este, doar el!, cel care discerne între ficţiune şi realitate. Autorul-personaj spune, la sfârşitul romanului, că, aidoma Şeherazadei, momentul culminant este într-o permanentă aşteptare: „dacă această carte spune deja ce s-a scris, este de prisos, iar dacă spune altceva şi nu înţelegi, e inutilă. În ambele cazuri nu e necesară. Să fie o morală ca posibil răspuns la ipoteticele întrebări?...”. Un final care presupune un îndemn la recitirea romanului, tocmai pentru a limpezi ceea ce, probabil, nu va fi limpede niciodată...

 

 

* Florea Lucaci, Sâmbăta albă, roman, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018