logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

CRONICA LITERARĂ

 

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, redactor-şef adjunct al revistei „Arca”, Arad

 

 

 

Blîndeţea ca violenţă reziduală*

 

logoL-am cunoscut pe autor la Arad , la o discuţie secretă. Mi-au plăcut poeziile pe care le-a citit. I-a plăcut ce am citit din Arta războiului şi mi-a dat o referinţă la un poet american care, zicea el, scria lucruri asemănătoare, însă cu inspiraţia în antichitatea chineză. Spre ruşinea mea, n-am reuşit să-l identific (nu cred totuşi că e Pound, cel din Cathay). I-am comandat cartea*, în format electronic, de pe Elefant. Pînă n-am găsit-o tipărită, la un tîrg de carte, n-am citit-o pînă la capăt.

Avem, în primul rînd, o poezie a stării, a uneia blînde, care, aparent, înregistrează pasiv (dar selectiv) detalii ale cotidianului: „vreau ca viaţa mea să/ fie un scenariu din care/ nu schimbi/ imagine din vitrine să fie/ exact ce vreau să văd/ nimic ce să tai// ca şi cum ai porni camera/ ai lăsa-o 2 ore şi/ totul ar fi perfect”.

E vorba de lucruri mici, delicate, trimiţînd la o ambianţă intimă, şi cu care speră să se împrietenească: „tu ai toată/ liniştea de care am nevoie/ tu eşti toată/ liniştea de care am nevoie// (mai e şi liniştea când/: mi se/ mişcă numai buzele/: îmi/ pun căştile în urechi/: felul în care mă/ mişc înainte de somn/: când miaună un pisic afară/ […]/ tăcerea e o eşarfă pe care ţi-o/ legi de gât şi/ mergi cu ea prin oraş/ printr-un oraş străin şi nu-ţi/ pasă unde te aşezi şi/ nu te temi de nimeni)”.

Poezia devine o structură/ modalitate de structurare a lumii, mai ales a celei subiective, cele două legîndu-se, fireşte: „e ca un mecanism, ştii/ e ca/ lucrurile alea despre/ care unii spun că/ nu se uită niciodată –/ ca/ mersul pe bicicletă sau/ înotul// e un mecanism pe/ care îl formezi/ înăuntrul corpului tău/ un fel aparte de a privi în ochi/ un fel aparte de a privi în jos/ un fel aparte de a de din cap// îmi place când/ mă iei de mână şi// între noi/ cuvintele sunt încă un/ fel de a ne lega/ încă un fel de a/ fi aproape”.

În ciuda blîndeţei, liniştei, frumuseţii pe care le remarcă Simona Popescu pe coperta a patra, o dominantă a cărţii este violenţa. Una cu variate ipostaze, de la cea cotidiană, deja banal(izat)ă („unul a luat cuţitul/ celălalt mătăniile/ s-au întors cu spatele la/ mine şi/ au pornit spre parc/ «dă-mi mătăniile»/ «te lovesc cu/ ele peste faţă dacă/ nu pleci de aici»/ «dă-mi cuţitul» îi/ spun celuilalt/ «te tai cu el pe obraz»// am respirat adânc şi/ m-am dus în/ scuarul de alături/ râdeau/ am stat aşezat pe/ scările teatrului/ până seara”), trecînd prin agresivitate, sau tentaţie a actului violent („(Îţi înfigi degetele în ochii celuilalt, îi rupi buzele, obrajii./ cel mai simplu mod de a ori pe cineva e să-i înfigi în gât/ un obiect ascuţit)”) şi pînă la cea reziduală, păstrată din solidaritate, ca mijloc de comunicare, o urmă discretă a unei violenţe îndreptate împotriva propriei persoane: „Cri are cicatrice pe mâna stângă/ cicatrice multe şi subţiri / oblice / făcute profesionist// îmi trec degetele de-a lungul/ lor / stă cuminte cu/ palma deschisă pe genunchi mei// acasă îmi zgârii antebraţul cu unghiile / într-un model / ca la cri// dungile sunt albe câteva/ secunde / apoi roşii / îmi// place numai când sunt albe// zgârii/ din nou/ pe acelaşi loc”.

Nu ştiu dacă putem vedea în această poezie neapărat pace şi nu seninătate (e o infimă nuanţă care le deosebeşte), calm, echilibru, adică o stare dobîndită cu greu, prin exerciţii ad hoc, practicate cu stăruinţă. Atitudinea meditativă, repet, exersată, e subliniată prin postură, una totuşi impură, imperfectă, ca de altfel întreaga noastră lume: „eu îmi voi lipi limba de cerul/ gurii –// voi sta nemişcat, cu mâinile pe genunchi, palmele deschise, ca/ o gaură de canal –”. Or, Alexandru Cosmescu e un ins inteligent, pătrunzător, lipsit de iluzii. De iluzii preluate de-a gata, preferîndu-le pe cele de producţie proprie, cu speranţa (iluzia?) că, într-un fel, vor reuşi să modifice realitatea.

Pînă şi imaginarul post-apocaliptic e blînd (sau îmblînzit), rămînînd totuşi terifiant: „ajungem într-un oraş. toate geamurile sunt sparte, unele/ cu urme de gloanţe în ele. ne afundăm până la genunchi în/ gunoiul de pe străzi cum ne afundăm în nisipul din deşert./ oamenii de acolo fug în canale imediat ce ne văd. cerul e/ gri şi apasă. feţele oamenilor au o culoare gri-pământiu./ pe stradă cutii goale de conserve. miroase infect. auzim un/ zăngănit continuu, care pare să transmită un mesaj – răsună/ din stânga, apoi din spate, de fiecare dată în alt ritm –// găsim în gunoi o trapă. n-o putem forţa –/ ni se face scârbă şi teamă şi pornim spre deşert. pe drum/ înapoi, cineva ne împuşcă în ceafă”.

Imaginea din titlul cărţii, contactul, chiar şi fizic, cu sine, reprezintă, progresiv, o împăcare cu sine, o împăcare cu lumea, o împăcare între sine şi lume. La urma urmei, o încercare de îmblînzire, de aducere pe calea blîndeţii. O variantă de urmare, aici şi acum, a Căii (dao).

 

 

* Alexandru Cosmescu, Un spaţiu blând, care mă primeşte cum m-ar îmbrăţişa, ed. a II-a, Chişinău, Cartier, 2017.