ARTE VIZUALE

Carmen Neamţu
eseisă, Arad

Cum poţi trăi mai multe vieţi în 10 zile

Pentru a 24-a oară, însoţim Festivalul Internaţional de Teatru Clasic de la Arad, oferindu-vă o cronică a celor 10 zile de spectacole. Organizatorii FITCA 2018 (selecţie realizată de criticul de teatru Maria Zărnescu) au denumit ediţia din acest an Tablouri vii dintr-o expoziţie. Parafrazând titlul suitei pentru pian a lui Musorgski, orchestrată mai târziu de Ravel, selecţia de anul acesta readuce natura umană pe scenă, „ca într-o expoziţie de stranii vietăţi. Spectacole ce reflectă, precum în cioburile unei oglinzi, crâmpeie de viaţă, sentimente şi prejudecăţi, aspiraţii şi vicii. La fel de noi şi azi, ca ieri, ca-ntotdeauna”.

De 4 ori Cehov

Treplev în Pescăruşul lui Cehov ne aminteşte: „Nu se poate trăi fără teatru”. Teatrul funcţionează pe principiul me­tamorfozei, al transformării interioare, iar rezultatul este o incredibilă energie cu care te încarci la fiecare reprezentaţie. Acest moment de graţie este analizat de regizorul Mihai Mănuţiu (într-un curs al profesorului pentru studenţii săi): „Actorul îşi dislocă structura şi caută să sfărâme rutina comportamentului biologic normal, să se sustragă ritmurilor vitale obişnuite. Cum altfel să instaureze în el principiul unui alt organism (inventat şi, pe deasupra, lipsit de echivalenţă carnală înaintea sa) şi să consume un destin în câteva ore? (...) Pentru noi, spectatorii efemeri, fluidul ce ni s-a indus ne transformă în parteneri interiorizaţi ai actorului şi în tot atâtea corpuri inspirate. (...) Actorul: o respiraţie pură, materială, de o indicibilă prezenţă, care se respiră şi ne respiră. Dincolo de toate decorurile mimării tremură acest suflu de sânge”. (Cercul de aur, Editura Fundatiei „Cezar Petrescu”, Bucureşti, 2003, pp. 150-151). Un spectacol hipnotizant a fost Pescăruşul de A.P. Cehov, regia Andrei Şerban, scenograf consultant Valentin Vârlan, costume pentru rolul Arkadina, interpretat de Claudia Ieremia, Doina Levintza, producător unteatru, Bucureşti. E pentru a cincea oară când regizorul „citeşte” textul lui Cehov. Pornind de la cartea lui Peter Brook, Spaţiul gol[1], pe care Kostea o arată publicului la începutul reprezentaţiei, montarea îşi propune să ofere o experienţa profundă şi sensibilă legată de soarta teatrului, de condiţia artistului, de sensul vieţii, de iubire şi orgoliu artistic. Nicicând spaţiul gol[2] nu e atât de plin de emoţie, de tensiune, de ardere. Viaţa unei fiinţe umane e vizibilul prin care se poate manifesta invizibilul. O spune Brook şi o înţelegem atât de bine în spectacolul semnat de Andrei Şerban[3].

În Fugarii, după A.P. Cehov, scenografia Helmut Stürmer, costumele Cezarina Iulia Popescu, producător Teatrul Odeon Bucureşti, r egizorul Alexandru Dabija semnează şi scenariul, montarea pornind de la proza lui Cehov. Nuvela Povestea unui necunoscut[4] e infuzată cu replici din Împărăţia femeiască şi Ariadna: „Când se întâlnesc câţiva ruşi facem filozofie şi vorbim despre femei. Suntem atât de deştepţi, atât de plini de propria noastră importanţă încât enunţăm numai adevăruri înalte şi nu putem rezolva decât probleme de ordin superior. Cred că vorbim atât de des despre femei pentru că nu suntem mulţumiţi de ele”. Rezultatul este o montare cu actori foarte buni[5], care beau absint, mănâncă cu poftă şi filozofează despre femei şi credinţă în casa lui Orlov, această „putoare inofensivă şi niţeluş depravată”. În scenariul său, Alexandru Dabija alege ca Stepan şi Osip să fie slugile lui Orlov, pentru un plus de teatralitate o transformă pe Zinaida într-o isterică şi îi oferă Dorinei Lazăr un travesti în apariţia tatălui lui Orlov. Am reţinut ce cântă cei trei bărbaţi de fiecare dată când se întâlnesc şi pornesc în filozofeală: „Partirà, la nave partirà, dove arriverà, questo non şi sa”. Asemenea vaporului din cântec, decupajul din proza lui Cehov despre femei, folozofie şi credinţă nu te duce prea departe şi nu te emoţionează în aşa fel încât să-ţi doreşti să-l revezi.

Piesa arădenilor, [ză] Pes©ăruş, porneşte de la Pescăruşul lui Anton Cehov, piesă scrisă în 1895, care, la premieră, a în­registrat un răsunător eşec, actriţa principală pierzându-şi vocea şi Cehov însuşi fugind din sală. Montarea de la Arad porneşte de la momentul când Treplev pune în scenă o piesă de teatru, pe malul lacului de lângă conacul unchiului său. Regizor şi maestru de ceremonii e Konstantin Gavrilovici Treplev, cel care îşi doreşte un teatru dincolo de rutina zilnică, proaspăt, în forme noi şi suflu vibrant. Trăind la umbra mamei sale celebre, Kostea lansează, odată cu propria-i punere în scenă, o serie de idei, probleme, pe care însuşi Cehov le pune pe tapet: condiţia actorului, rolul artei, banalitatea existenţei, singurătatea fiinţei, melancolia ce însoţeşte viaţa, de oriunde ar fi ea. Împrospătat cu ritmuri de rock şi hip-hop, cu versuri şi trimiteri la condiţia artistului într-o lume a romglezei (go, go, honey-bunny se repetă obsesiv), montarea are ritm în prima parte, dar se diluează pe parcursul înaintării în spectacol, în ciuda unor imagini scenografice sensibile (exploatarea adâncimii sălii de spectacol, fulgii de pescăruş cu care plouă peste personaje, luminile şi muzica atent alese; scenografie: Andreea Simona Negrilă). Robert Pavicsits (în rolul regizorului-scriitor nonconformist Treplev, acum un rocker tatuat) e convingător şi are o dicţie exersată. Ninei (Iulia Pop) îi reuşesc momentele cântate, dar are serioase probleme de rostire în scenele jucate. Deşi într-un rol de mică amplitudine, Angela Petrean trece rampa, oferind accente memorabile rolului Polinei, la fel ca Ioan Peter (în rolul unchiului) sau Carmen Vlaga Bogdan (acum în ipostaza unei Irina Nicolaevna Arkadina coborâtă parcă dintr-un trib african). Maşa îi oferă Ceciliei Lucanu Donat un rol sensibil, reuşind să transmită fiorul de nefericire din lumea cehoviană: „Port doliul vieţii mele. Sunt nefericită”. Alex Margineanu, în rolul invidiatului scriitor de succes, Boris Ttrigorin, e şters, oscilant, condus şi sedus de femeile mai puternice din viaţa sa. Prin ochelarii haioşi cu care privesc personajele din montarea arădenilor, se deschide o întreagă panoplie de stări, de la ratare la supravieţuirea cu\prin orice mijloace: „Acum înţeleg, Kostea, îi spune Nina la final, că ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visăm, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa”.

Trei surori de A.P. Cehov, regia Semion Serzin, a fost pro­punerea Teatrul Nottara şi a Teatrului Clasic ,,Ioan Slavici” Arad, un spectacol rezultat în urma seminarului din cadrul ediţiei a treia a Laboratorului de Teatru DENS, septembrie 2018. Coordonat de regizorul rus Oleg Loevski, ediţia din acest an a fost dedicată dramaturgiei ruse, lucrându-se pe piese de Oleg Kolosov, Aleksandr Vampilov , N.V. Gogol şi A.P. Cehov. Titlul pieselor a fost anunţat la începerea laboratorului, una dintre condiţiile principale ale proiectului fiind ca actorii să se confrunte cu textele la prima vedere. Patruzeci de actori din România, de la teatrele din Târgovişte, Satu-Mare , de la Nottara şi independenţi.

Leacul tristeţii e râsul sănătos

Titanic vals de Tudor Muşatescu, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, decorul şi costumele Adriana Grand, producător Teatrul Metropolis Bucureşti, a fost o comedie de foarte bună calitate despre îmbogăţiţii de peste noapte şi ambiţiile familiei lor de a se căţăra cu orice preţ pe scara socială. Acţiunea e plasată „în orice oraş unde există soacre, neveste şi prefecturi” şi are în centrul comediei familia disfuncţională a lui Spiridon Necşulescu, funcţionar, apoi milionar. În vila cu ferestre-hublou amintind de naufragiul salvator pentru bugetul familial, femeile lui Spirică îi organizează ascensiunea politică, în timp ce bărbatul cumsecade nu doreşte decât să menţină familia unită. În rol de travesti, Sorin Miron e Chiriachiţa, soacra funcţionarului modest, care alături de Dacia , soţia lui (Mirela Zeţa), îi plănuiesc ascensiunea în lumea bună. Textul foarte actual despre lumea politicii (excelent transpusă în discursul savuros al Starostelui politic – Voicu Aaniţei) e îmbogăţit cu gesturi, apropouri la politica dâmboviţeană. Discursul politicienilor rămâne unul înflăcărat şi golit de sens, indiferent de epoci. Andrei Huţuleac (Decebal, copilul cel mic al familiei), Nicoleta Hâncu (Miza), Corina Moise (Gena), Carol Ionescu (Traian, fiul cel mare), joacă cu aplomb şi dicţie şi reuşesc să facă din montare una savuroasă. Decorul şi costumele (Adriana Grand) completează în chip fericit propunerea regizorală, aducând eleganţă şi bun-gust montării.

La Pulce, după Puricele în ureche de Georges Feydeau, cele­brul vodevil din 1907, a fost propunerea regizorului Horaţiu Mălăele. Cu o distribuţie incluzând nume importante de pe scena Teatrului de Comedie bucureştean, montarea poartă marca umorului „Mălăele”. E[6] nimic mai mult şi nimic mai puţin decât „o poveste nepretenţioasă, neîncărcată de profunzimi pe care să nu le poată duce”. Regizorul modifică numele personajelor din piesă[7], păstrând povestea soţiei ce crede că e înşelată şi pune la cale o întâlnire care să-i confirme bănuiala. Comicul de limbaj, de situaţie, substituirile de persoane, o cascadă de scălâmbăieli, şuturi în fund şi diatribe în italiană, spaniolă sau română peltică provoacă râsul. Un spectacol uşor, agreabil, care destinde.

Apă vie, scenariul de Daniel Chirilă după Fraţii Grimm, regia şi coregrafia Ştefan Lupu, producător Teatrul Mic Bucureşti, a fost o montare inteligentă şi proaspătă, pornind de la structura basmului: „ Demult, tare demult, când lumea era altfel, când nu exista giga, nici mega, nici trafic , un Rege, ale cărui puteri sunt slăbite de boală, îşi încearcă cei trei fii. Se-nvoieşte şi îi lasă în căutarea apei vii.
Care dintre ei se dovedeşte vrednic şi biruieşte-n încercare, Printzul Mic, Cel Mijlociu sau, poate, chiar Cel Mare?” Un text atât de reuşit, de bogat în trimiteri teatrale, îi permite regizorului-coregraf Ştefan Lupu un joc consistent de corespondenţe: culoare, muzică, pantomimă, dans, ritmicitate a rostirii.

Într-un interviu, Ştefan Lupu mărturisea că „ publicul când vine la teatru trebuie să vadă alt univers, nu poţi să-i dai ce vede acasă sau la televizor. Doi oameni care vorbesc despre amantă şi despre soţul înşelat, care stau la masă şi beau o cafea timp de un sfert de oră. Timpul scenic este altul. Într-un sfert de oră trebuie să trăieşti două vieţi”. Consecvent crezului său, spectacolul e alert, cu actori care îşi folosesc toată expresivitatea corpului pentru a transmite emoţie. Această fuziune teatru-dans s-a dovedit una foarte reuşită, energia de pe scenă s-a simţit din plin. Remarcăm textul original al lui Daniel Chirilă, în rime reuşite şi cu trimiteri originale, deloc deplasate. Regele, prinţişorii şi prinţesele (ne)bune, paji pe schiuri vorbind într-o limbă numai în basm ştiută, babele cotoroanţe, bufon călare pe hoverboard şi Tradu-Călăul (trimitere inspirată la traducătorul ce poate omorî textul) aduc o atmosferă feerică, machiajul (realizat de Diana Ionescu) şi video-mappingul (Eranio Petruşca) jucând şi ele rolul lor bine definit. Am admirat timp de o oră şi jumătate o montare elaborată, cu o mişcare scenică profesionist transpusă de tinerii actori. Bravo, Gabi Costin, Rareş Florin Stoica, Cezar Grumăzescu, Marian Olteanu, Ana Bianca Popescu, Alina Petrică, Alina Rotaru, Oana Puşcatu, Andreea Alexandrescu, Florin Crăciun!

Povestea care (nu) te prinde

Într-un decor de conac englezesc, Cursa de şoareci de Agatha Christie, regia Erwin Şimşensohn, scenografia Liliana Cenean, producător Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti, a adus pe scenă povestea poliţistă în care nimic nu e ce pare a fi. Agatha Christie a scris această piesă pornind de la un caz real, petrecut în 1945: moartea, în condiţii misterioase, a unui băiat care fusese adoptat de un fermier şi de soţia lui. În Anglia, piesa se joacă fără întrerupere din anul 1952, devenind cel mai longeviv spectacol din istoria teatrului britanic. Regina crimei[8] te surprinde şi în această piesă cu intriga şi deznodământul. Toată lumea are un secret şi dezvăluirea lui, pe măsură ce acţiune înaintează, ţine spectatorul în priză. Dar pentru că suntem la teatru, ne-am dori un pic mai mult decât un text palpitant pe care îl putem citi şi acasă, în fotoliu. Interpretarea bâlbâită a actorilor ne-a dezamăgit. Fără suflu, fără să treacă rampa.

D-ale carnavalului de I.L. Caragiale, decorul Ştefan Caragiu, cu Teatrul „Nottara” Bucureşti, a fost o comedie cu pauze lu­u­uuungi între replici şi costume oribile (Liliana Cenean pictează cu negru cearşafuri ce par mai degrabă nişte halate medicale în care sunt îmbrăcaţi bolnavii ce intră în operaţie). Claudiu Goga (care a debutat regizoral tot cu un Caragiale, Conul Leonida faţă cu reacţiunea) îi aplică textului tuşe bizare (personajele urlă ca galeriile de fotbal „Roooomânia – Auu, Auu, Auu!”) şi spun replicile în maniere de rostire ciudate. „Catindatul”, cu probleme de măsea (Andi Vasluianu), vorbeşte ca un contra-tenor.

Am citit interviul în care Claudiu Goga vorbeşte despre ac­tualizarea lui Caragiale: „Actualizarea lui Caragiale nu înseamnă că Jupân Dumitrache şi Ipingescu citesc ziarul de pe iPad şi nici că Pampon trebuie să poarte blugi. Eu cred că a actualiza un text clasic nu înseamnă a-l introduce într-un timp istoric, ci a-l scoate din timpul în care a fost scris, prin felul cum construieşti situaţiile teatrale şi prin stilul de joc şi de gândire al actorilor, fără a adapta, tăia, violenta textul”. Construcţia situaţiilor teatrale de care vorbeşte regizorul a adus acum un Caragiale derulat cu încetinitorul. Decorul propus de Ştefan Caragiu, frizeria lui Nae Girimea, are un tavan de scânduri din care iese praf la fiecare răcnet al protagoniştilor. Finalul brusc vine cu strigătul lui Alexandru Jitea, Crăcănel[9], „Să trăiască domn' Nae că ne-a scos de la pârnaie”, în timp ce Ipistatul – poliţist îl împuşcă pe „Catindat”.

Înainte de a fi scenariul unui film (12 Angry Men) apărut în 1957, în regia lui Sydney Lumet, 12 oameni furioşi e o piesă de teatru scrisă de Reginald Rose, în 1955. Regizorul László Méhes alege acest text pentru a-l monta la Teatrul Naţional din Pécs, Ungaria.

Doisprezece oameni sunt încuiaţi într-o încăpere pentru a decide soarta unui alt om, mai tânăr, judecat pentru patricid. Dacă va fi găsit vinovat va sfârşi pe scaunul electric. Toate dovezile îl incriminează. Votul celor doisprezece juraţi, privind vinovăţia sau nevinovăţia lui, trebuie să fie unanim.

Piesa aduce în prim-plan ideea de justiţie. Rezolvarea unui subiect atât de „static” poate fi gestionată printr-o propunere la nivelul jocului actoricesc intens, în crescendo, în confruntarea dintre juraţii-actori. Într-un decor neinspirat (Rózsa István), care nu ajută deloc la conturarea spaţiului claustrofob în care cei 12 se vor confrunta, juraţii stau precum o orchestră pe un Titanic în derivă, pe nişte trepte, unii sus, alţii la bază scenei. Miza jocului e acumularea pas cu pas a îndoielii, printr-un joc nuanţat al actorilor, care aduc în sala propriile lor angoase, probleme, nelinişti, frustrări, plictisuri. Propunerea teatrului din Pécs e departe de aceste nuanţări. Juraţii, aşa cum îi vede regizorul Méhes László, nu reuşesc să transmită tensiunea confruntării şi fiecare în rolul său nu convinge. Juratul 7 are bilete la meci şi nu vrea să-l rateze, juratul 4 e agent de bursă, juratul 3 are o firmă de curierat rapid şi judecă cu gândul la propria sa relaţie cu fiul. Acesta din urmă e şi cel mai furios, în final, când sparge scaunul odată cu propria-i prejudecată despre tinerii de azi, nerecunoscători, „puşlamale ce mint cum respiră”.

„Dezbaterea” de pe scenă nu trece rampa, rămânând doar la stadiul de replici rostite şi mai puţin trăite la intensitatea convingerii proprii.

„Este foarte greu să fii obiectiv. Vrei, nu vrei, prejudecata se strecoară pretutindeni şi falsifică toate părerile.” Juratul nr. 8 e cel ce schimbă balanţa votului în textul lui Rose, şi, în varianta celor din Pécs, o face neconvingător. Modul cum îşi expune argumentele, atenţia asupra fiecărui amănunt şi reinterpretarea lui nu ne-au convins deloc. Am remarcat şi neglijenţa cu care s-a proiectat traducerea pe fundalul negru al scenei. Din cauza unor reglaje defectuoase la lumină, textul a fost imposibil de parcurs.

Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi de Tom Stoppard, regia Tapasztó Ernő, scenografia, decorul Albert Alpár, costumele Papp Janó, a fost o coproducţie a Teatrului Cetăţii „Gyula” (Ungaria), Compania Aradi Kamarasínház şi Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad. Piesa lui Tom Stoppard porneşte de la două personaje minore din piesa lui Shakespeare, Hamlet, oferindu-i autorului posibilitatea de a-l privi pe prinţul danez prin ochii lor. În regia lui Topasztó Ernö, cei doi, Rosencrantz şi Guildenstern, sunt două victime ale unor serii de circumstanţe pe care nu le înţeleg.

Cunoscând acţiunea din Hamlet, încerci ca spectator să legi momentele din propunerea coproducţie Arad-Gyula. Rezultatul e o lungă şi obositoare demonstraţie despre predestinare (se dă cu banul des), liber arbitru, acceptarea sorţii şi filozofie uşoară despre viaţă. Rosencrantz şi Guildenstern sunt „introduşi” în acţiunea piesei Hamlet. Şi de aici totul devine confuz, precum Rosencrantz şi Guildenstern, care nu ştiu ce caută şi cine sunt (cei doi fac schimb de roluri, se strigă în zadar). Eşti undeva, în umbra lui Hamlet, nu se ştie unde.

Regizorul nu decupează clar acţiunea piesei, (de altfel, dacă nu ai citit-o înainte nu vei înţelege mare lucru din du-te-vino-ul de pe scenă), fiind fascinat mai degrabă de detalii (de muzică şi nu numai): Ofelia stă aproape două ore pe scenă, într-un acvariu-sicriu, regele suferă de nanism şi intră vorbind în timp ce mănâncă cu poftă dintr-un ananas, Hamlet bântuie gol prin lojele de la etajul 2 şi e stropit cu un sifon, la fel şi Rosencrantz şi Guildenstern se caută prin sală, când la etajul 1, când la parter, bântuind castelul Elsinore. Spectacolul nu e mai mult decât un colaj de tablouri disparate, cu accente de burlesc, despre cum toate poveştile se sfârşesc în moarte şi orice ieşire poate fi o intrare undeva.

Tangoul vrăjitor

De obicei, muzica de teatru se uită după încheierea spectacolului. Pianistul şi compozitorul Cári Tibor a dorit să o salveze, lansând, în 2005, proiectul Muzica teatrului. Prin el, muzica de teatru este acum pe scenă, având rol principal.

Descoperit de regizorul Victor Ioan Frunză, care a crezut în el[10], distribuindu-l în nenumărate spectacole marca Frunză-Grand, Cári Tibor a fost nominalizat în 2006-2007 la Premiul Criticilor de Teatru, în Ungaria, pentru muzica spectacolului Marat-Sade de Peter Weiss, regia Victor Ioan Frunză, la Teatrul Ujszinház din Budapesta. În 2013, Cári Tibor este câştigător al premiului UNITER pentru muzică de teatru. Auzindu-i piesele originale, eşti convins că şi prin muzică spui o poveste fermecătoare.

The Tango Orchestra a propus lucrări originale semnate de Cári Tibor, scrise pentru teatru şi film[11], din piese de teatru care s-au jucat pe scenă, dar şi bucăţi muzicale noi, care îşi caută viitoare spectacole. Ritmurile tangoului s-au auzit timp de o oră şi 40 de minute, fiind însoţite de momente de dans, cu profesionişti ai tangoului.

Tangoul place tocmai pentru că vorbeşte despre bărbatul curtenitor, cuceritor, galant şi despre femeie ca fiinţă adorată, venerată, iubită pasional de acesta. Se spune că tangoul e o istorie de viaţă în trei minute. Că ar fi ajuns în Europa prin 1906, cu Ángel Villoldo, compozitorul argentinian al tangoului celebru, El choclo, care ar fi vorbit cu un căpitan de pe nava Sarmiento să lase mai multe partituri în diferite porturi din lume. El tango brujo – tangoul vrăjitor, marca Tibor Cári, a sunat atât de minunat, a adus şi senzualitate, şi erotism, şi nostalgie, şi melancolie, şi bucurie.

„Despre tango putem dezbate (...), dar acesta încă mai cuprinde, ca tot ce e plin de sinceritate, un secret”. O spunea, în 1965, scriitorul argentinian Jorge Luis Borges (1899-1986) într-o carte care a fost tradusă în limba română[12], anul acesta, la editura „Polirom”, Tangoul. 4 conferinţe. Născut în cartierele sărace din Buenos Aires , tangoul a devenit un mod intens de a celebra viaţa de oriunde ar fi ea. The Tango Orchestra: Cári Tibor (pian), Ilko Gradev (acordeon), Carmen Paulescu (vioară), Syabó J.Attila (violoncel), Adrian Munteanu (contrabass). Invitaţi au fost: baritonul Giacomo Medici (Teatrul Lirico din Milano), Alexandra Guţu (solistă a Filarmonicii „Banatul” din Timişoara), Eder Enikö (actriţă a Teatrului Magiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara) şi dansatorii: Tökés imola, Györfi Csaba, Silviu Guşat, Bejinari Vasili, Alexandra Beloia, Bianca Laudacescu.

***

În relaţia cu publicul, spectacolul de teatru funcţionează ca o hârtie de turnesol. Compoziţia chimică mai bună de pe scenă „colorează” spectatorul, într-un schimb de energie. Şi cum tot mai des auzim astăzi că suntem o naţie bolnavă, ce-ar fi dacă am merge la teatru aşa cum mergem la doctor? Şi atunci când ieşim să ne simţim mai bine. Noi am încercat reţeta şi să ştiţi că funcţionează.

7 decenii de teatru la Arad

În luna noiembrie a acestui an Teatrul Clasic „Ioan Slavici” a sărbătorit 70 de ani de teatru profesionist în limba română la Arad. În 4 noiembrie 1948 teatrul român de stat din Arad, proaspăt înfiinţat, prezintă publicului prima sa producţie, spectacolul O zi de odihnă de Valentin Kataev. „Bună seara. Iertaţi-mă, vă rog. Aici e casa de odihnă «La Trei Brazi»? – devine prima replică rostită în limba română de un actor profesionist, pe o scenă din Arad .

NOTE:

[1] Editura Nemira, Bucureşti, 2014. Prefaţa cărţii e semnată de Andrei Şerban.

[2] Decorul e minimalist, 10 scaune şi o piatră în central scenei, spaţiul central unde personajele îşi consumă dramele.

[3] „Pot să iau orice spaţiu gol şi să-l consider o scenă. Un om traversează acest spaţiu gol, în timp ce un altul îl priveşte şi e tot ce trebuie ca să aibă loc un act teatral”. Peter Brook.

[4] în care Stepan relatează despre casa lui Orlov şi relaţia lui cu Zinaida ce moare dând naştere unei fetite.

[5] Cezar Antal, Pavel Bartoş, Ioan Batinaş, Alina Berzunţeanu, Marius Damian, Ruxandra Maniu, Alexandru Papadopol; ne-a convins mai puţin Mihai Smarandache, cel ce aduce credinţa în discuţie.

[6] aşa cum anunţă trupa de actori ce deschide piesa (într-o montare de „teatru în teatru”).

[7] Alfonso Bursucco di Pomodoro, Mamarmota di Pomodoro, Maria del Rosa Flamencohones en Todos Partes de Matamoro, Antonio Facaldo Cortegiatore, malasorte di Cocodrillo, Il Capitano Carlos Marlos Flamencohones en Todos Partes de Matamoro, venera Candida di Cocodrillo, Montepulliciano d'Abruzzo etc. O complicaţie regizorală, menită să stârnească râsul prin comicul numelor.

[8] considerată de Guinness Book of World Records cel mai vândut scriitor al tuturor timpurilor, împreună cu William Shakespeare.

[9] e caricatura unui „doftor” de inimi, personajul fiind nedespărţit de o gentuţă de piele, asemănătoare cu trusa unui medic.

[10] Cári Tibor a debutat pe scena teatrală ca pianist în spectacolul cu piesa Lecţia de Eugene Ionesco, în regia lui Victor Ioan Frunză, producţie a Teatrului Maghiar „Csiky Gergely”, în 2001.

[11] E vorba de Ruben Brandt Collector, realizat de Milorad Krstic, filmul maghiar inclus în lista celor 25 de pelicule înscrise pentru categoria „Animated Feature Film” la premiile Oscar, urmând ca nominalizările celor cinci filme ce vor concura la această categorie să fie anunţate la începutul anului 2019.

[12] De Andrei Ionescu.