logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

POEZIE

 

Alice Valeria Micu
poetă, Cluj

 

 

Pseudofabulă cu spaţiu

Locuiesc aici chiriaş fraudulos
între moarte şi vis,
între viaţă şi singuratate
e singurul spaţiu
unde poţi sta fără teamă.

Locul acesta nu se părăseşte
decât pe sine însuşi,
golit de carnea cuvintelor,
de viscerele gândurilor despuiat,
fără balsamul blând al ultimului om
ducând pe limbă suflarea din urmă a locului.

Spaţiul fără identitate rămâne mereu cu tine,
stăpan şi sclav al datoriei.
Nu scapi de el nici mort,
rămâi legat prin tot ce a născut în tine,
cum te leagă pentru totdeauna pătura
de cel cu care ai împărţit fericirea câteva ore .
Rămâi cu el în fibrele nopţii,
cu şoapta, cu somnul, fapta şi omisiunea
de teamă că va fi mai puţin decât cu gândul.
Dar visul rămane ca o pătură de dor,
amorul sugrumat într-o linişte
subţire de cuţit japonez.

Acolo se calcinează sufletul,
vine marea şi varsă peste el popoare de peşti
cu branhii uscate, herghelii de cai
fără pereche, meduze lipite
pe femei cu suflet de plancton.

Vine uraganul, vine tornada,
vin toate vânturile împletite,
se mută pereţii lumii de dincolo
şi lumea de apoi rămâne în strălucirea nudă.
Plouă cu păsări, plouă cu şerpi,
cad ouă de broască ţestoasă.
marea tăcere se apropie,
i se aude pasul săltăreţ, respiră
şuierând peste umărul tău,
miroase a rouă din frunze amare.

Ce era de citit s-a scris.
Ce era de iubit s-a aruncat în uitare.
Bărbaţi cu capetele sparte,
cu fruntea rănită de spaime
umblă acum orfani pe străzi,
se adună în jurul femeilor albe
să uite poemul din femeia lor.

Ce era de trăit se poate visa,
ce era de rostit se poate omite.
Repeţi eroarea ca pe o mantră,
pedeapsa coboară din minte
până-n măruntaie şi femeia căreia
i-ai demontat inima trăieşte în mintea ta
mai tare decât o poţi tu uita.

Aici cuţitul nu ucide şi plânsul nu udă.

 

 

Pseudofabulă cu o jumătate de femeie

 

Am perfecţionat plânsul până la nivel de artă.
Primăvara asta am plâns pentru ultima dată
neputinţa ta de-a mă iubi deplin.

Erai la braţ cu o jumătate de femeie
călare pe jumătate de suflet,
nici îmbrăcata în lumină, nici dezbrăcata de adevăr,
nici credincioasa nici eretica, oferind trecătorilor
o jumătate de pansament pentru o jumătate de rană,
nici aceea sângerând, nici aceea curată.

Prin tristele jumătăţi de femei
vor trece şi alţii aşa cum înaintea ta
s-au furişat bărbaţi grăbiţi
să-şi strecoare singurătatea de-o viaţă prin ele.
Jumătăţi de femei
ca jumătăţi de gări
prin care jumătăţi de trenuri traversează
câmpii cu maci unde
o iarbă fără sfârşit creşte din oase.

Te-am plâns din ochiul meu întreg.

 

 

Pseudofabulă cu spini

 

Crud animal singurătatea
după o mie de zile
în care au trăit unul prin altul,
muşcă mai flămând decât moartea,
carnea obrajilor topită
ochii fără mal,
stinsă zbaterea sub coastă.

Vrei să dispari,
singurătatea e o haină cu spini
pe umeri obosiţi,
trec zile, spinii se înnoiesc odată cu pielea
sunteţi una şi groapa creşte mereu.

Ai vrea să faci din vid un poem.
Otrava din spini se scurge
şi poemul se scrie lent,
ca o moarte în somn.

Cine să vadă în tine sufletul urcând,
când animalul urlă fără oprire?