logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PROZĂ

 

Ionel Costin

prozator, Arad

 

 

Moş Cotarcă

 

După slujba de înmormântare săvârşită în aceea după amiază de toamnă, oamenii se întorc către casele lor. Era ziua de 8 noiembrie care în calendarul ortodox este trecută cu scris roşu ,,Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril”. Cimitirul sătesc este aşezat pe un deluţ, mai în sus de Biserica ce poartă Hramul celor doi Arhangheli sărbătoriţi chiar astăzi. Construcţia din lemn care cobora în vreme cam de la anul 1830, este acum o ruină. Cu o parte din acoperiş prăbuşit peste pereţii negricioşi şi mâncaţi de carii, cu târnaţul care sta şi el să se huluie, micuţa Biserică care a adăpostit pentru multă vreme generaţii şi generaţii de credincioşi era acum părăsită, dar parcă, ca un făcut, nimănui nu-i păsa de acest lucru. Sfântul lăcaş din localitate, este o oglindă a ceea ce a ajuns satul românesc după 1989. Moş Cotarcă (poreclă rămasă de ani buni în dreptul lui Sinesie Ciudin), mai zăbovi un timp în cimitirul năpădit de buruieni. În mâna dreaptă avea o botă cu care se ajuta să păşească printre mormintele neîngrijite de ani buni. Se opri în dreptul unei cruci de lemn înaltă şi îşi scoase căciula ponosită. Era la mormântul Mariei, nevasta sa plecată la Domnul în urmă cu vreo şase ani şi mai bine. Spuse în gând o rugăciune, apoi se îndreptă pe cărăruia pietruită către uliţele satului.

De sus de pe deluţ, moş Cotarcă privi cu luare aminte înspre satul din vale. Acum o vreme, să tot fie vreo patruzeci de ani de atunci, jos în vale era o comunitate de oameni vrednici, aici pe aproape de Valea Mureşului. La o distanţă de patruzeci şi cinci de kilometri de municipiul reşedinţă de judeţ şi la vreo cincisprezece de cel mai apropiat oraş, satul era furnicar de oameni, fiecare cu treburile de peste zi, oază de linişte într-un colţ de ţară românească.

Biserica (avea un cor bărbătesc care oricând putea rivaliza cu ansamblul de la Casa de Cultură din oraş), era o filie a parohiei de comună. Cu toate împilările la care satul a privit neputincios, cu distrugerea vechii societăţi săteşti începută de prin anul 1947, cu toate schimbările petrecute până în 1970 şi mai ales cu zvonurile de sistematizare, lucrurile nu au fost niciodată aşa cum au ajuns după 1990.

Moş Cotarcă a prins toate schimbările venite peste această parte de ţară. Dar parcă niciuna nu a fost aşa de dureroasă. Era limpede că viaţa la ţară nu a fost nicicând uşoară. Că aici era de muncă în orice zi din an.

Tranziţia, un cuvânt nou în vorbirea românilor după schim­bările de la revoluţie sau ce o fi fost atunci in 1989, nu însemna nimic bun pentru truditorul care se nimerea să locuiască în afara oraşelor. Satul lui moş Cotarcă, care nu demult număra peste trei sute de suflete, era astăzi pustiu. Din cele peste optzeci de case din vale şi de pe deluţ, mai erau locuite doar unsprezece.

Până mai ieri sătenii mergeau tot la două săptămâni la Sfânta Liturghie, unde preotul venea de la Biserica din comună să săvârşească slujba. Nici preoţii nu mai erau ca înainte! Ca să poată trăi împreună cu familia, preotul trebuia să se descurce cum poate, de azi pe mâine. Noroc cu o lege de prin anu' 1997 în care era arătat clar că plata preoţilor şi a cântăreţilor din strană să se facă din bugetul ţării. Dar salariul acesta, ca vai de lume. Dacă familia era numeroasă, mai rar să te ajungi cu cele de-ale guri, ori cu alte nevoi, care vin unele după altele şi îmbulzesc omul. Acum şi Biserica din sat stătea într-o rână, pe jumătate îmburdată, rânjind parcă la cei puţini care mai dădeau pe la mormintele celor trecuţi. Oamenii s-au simţit abandonaţi cu totul. Dacă nici Biserică nu mai avea satul! Ce vremuri!

Moş Cotarcă a început de tinerel munca în covăcie. Avea un atelier rămas de la bunicul său. Pe tatăl lui nu şi-l aminteşte prea bine. Acesta s-a stins de tânăr că avea boală de plămâni şi medicii nu i-au mai putut face nimic. A bolit o vreme şi s-a veştejit ca un trandafir peste care vine prea devreme bruma. A rămas doar umbra celui care a fost odată, om respectat în sat. Feciorul celui trecut în lumea drepţilor a crescut cu mama sa, Tatiana şi cu bunicul său Mitruţ, cel care l-a deprins cu tainele de la atelierul de fierărie. Când a apucat frâiele covăciei, apoi pe acele vremuri era şi mult de lucru. În micul atelier, bărbatul, pe lângă potcovitul cailor, mai făcea o sumedenie de lucruri pentru oamenii din sat. Dar şi cal cum era potcovit de Sinesie Ciudin mai rar. Omul, bun cunoscător în meseria lui se uita prima dată la starea copitelor. Apoi cu grijă curăţa copita calului de pământ sau pietricele. Tundea după aceea unghia crescută ori gâlmele care supărau animalul când călca. Mai făcea cârlige de tot felul, lanţuri, uşii din fier. În atelier toate erau aşezate într-o ordine numai de el ştiută. Ciocane, bomfaier, nicovale de multe mărimi, menghină, polizor, forjă cu foale, caiele, raşpile, platbandă, alte piese, toate aşteptau cuminţi mâna meşterului.

După un timp, aşa cam prin 1973, lucrurile au început să meargă tot mai rău şi în covăcie. Lumea nu mai venea ca în trecut la maistorul fierar. În sat erau tot mai puţini cai, iar cei care îi aveau trebuiau să lucreze pe gratis la adunatul recoltei. Şi apoi oamenii nu erau dispuşi să ţină cai pentru nişte munci la colectiv, trudă care oricum nu era plătită.

Cu strângere de inimă, moş Cotarcă a lăsat covăcia şi s-a apucat de muncă la stat. A fost la oraş şi s-a angajat poştaş. A primit uniformă albastră şi un chipiu mare cu însemnele Poştei Române. Avea o şaretă cu două roţi şi un cal. Bătea toate uliţele comunei cu scrisori, pachete, telegrame şi mai ales cu pensiile bătrânilor.

Dimineaţa, se ducea la dirigintele poştei din oraş, de unde ridica tot ceea ce era de dus pentru comună.

În această meserie a stat numai doi ani. Meşter bun la toate, a fost chemat şi la casele vecinilor pentru ajutor. Ciudin ştia să construiască cotărci pentru adăpostul ştiuleţilor de cucuruz. Pentru acest lucru i s-a dus vestea în toată comuna. Astăzi a făcut o cotarcă. Mâine alta şi aşa în scurt timp lumea i-a spus moş Cotarcă. La început, făcea lucrarea din piatră de codru, zidea câte şase picioare la cotarcă. Apoi pe nişte grinzi din lemn, mai groase, bătea nişte leaţuri, ca ştiuletele de cucuruz să aibă aer, să nu se aprindă. Pentru acoperiş, punea şindrilă făcută acasă cu mâna lui.

Dacă a văzut că este nevoie de un lucru, apoi moş Cotarcă nu s-a lăsat până nu a învăţat de la unul de la altul, să facă ceea ce le lipseşte sătenilor. Fiind o zonă cu multe livezii cu meri şi pruni, apoi lumea, în prag de iarnă fierbea ţuica, aşa ca la 40 de grade tărie. Se pricepea să facă şi cazane pentru fiert rachiu, deşi lucrul acesta nu era prea bine văzut de factorii de decizie din comună.

Moş Cotarcă a fost căsătorit timp de patruzeci şi cinci de ani cu Maria, o fată venită noră tocmai de prin Alba. A fost o femeie harnică care a ştiut cum se ţine o casă. Lucra la colectivul din comună, într-o fermă de animale. Ştia femeia de acasă, de la părinţi cum este la creşterea vacilor. Era greu şi banii erau cam puţini, dar cu ceea ce câştiga şi bărbatul se descurcau. Relu, copilul lor, după şcolile făcute în comună până în clasa a opta şi apoi încă două clase la oraş, s-a înstrăinat. Şi-a întemeiat o familie şi venea tot mai rar pe acasă. Lucra în mină. Prin anul 1983, s-a prăpădit într-un accident, acolo în subteran. I-au rămas doi copii orfani. Era artificier, o meserie pe cât de bănoasă pe atât de periculoasă. A rămas acolo în pământul Ardealului, pe aproape de Petroşani.

Acum moş Cotarcă nu mai avea pe nimeni. Pe cei doi nepoţi şi pe noră i-a văzut tot mai rar. Fiecare cu treburile lui, în aste vremuri grele.

Coborând încetul cu încetul de la cimitirul de pe deluţ, bătrânul cârmi pe strada principală, locul unde odată în vreme, la această zi de Praznic era mare sărbătoare. Se ţinea doară Hramul Bisericii din sat. Venea lume multă, chiar şi de la oraş. După Sfânta Liturgie, oamenii se adunau la Căminul Cultural, unde până în noapte, cântau lăutarii tocmiţi pentru bal. Şi Doamne ce se mai petrecea! Cum se bucura lumea de jocurile şi doinele care mergeau ca unse la suflet! Într-o vreme se plătea o formaţie de muzică populară care venea tocmai de la Timişoara , inima Banatului. Un cântăreţ cunoscut ca mare doinitor, înmuia inimile oamenilor cu glasul său de neegalat între ceilalţi artişti populari. Se cânta muzică adevărată rămasă peste timp de la cei de dinainte. Şi apoi cum să nu te mişte versurile trăgănate cu măiestrie:

„Frunzuliţa pomului,

Scumpă-i viaţa omului,

Cu bani mulţi n-o poţi plăti

Că-s prea scumpe zâlili,

Vai lume, vai lume, vai”.

Acum din Căminul Cultural nu a mai rămas mare lucru. Nişte ziduri hidoase, prăbuşite, aşa ca să arate că pe aici nu se întâmplă mai nimic. O mizerie de nedescris. Cei drept că nici mai marii peste comună nu făceau mare lucru. Până acum o vreme mai veneau prin sat, dar numai în preajma alegerilor comunale, pentru voturi. Şi promiteau fiecare după felul lui, că de fapt nu-i durea gura. De vorbit mulţi se înghesuie. Cu făcutu-i mai greu.

Fără nici un fundament, unii spuneau că în curând vor venii în sat ceva bistriţeni şi moldoveni, că acolo de unde vin ei colonişti, viaţa-i mai grea. Dar nimic!

Drumul care lega comuna de judeţul învecinat era im­practicabil. Pe vreme de ploaie nu puteai răzbate numai cu tractorul ori cu ştraful, dacă aveai cai buni. După un timp nu au mai venit în sat nici potenţialii viitori consilieri comunali. Pentru ce să mai vină? La un sat cu doisprezece oameni bătrâni nu se merita să-ţi mai baţi capul. Ce să mai pierzi vremea.

Moş Cotarcă ajunse în faţa casei. Aici a văzut lumina zilei, în această curte s-a ridicat băiat, a crescut cu măicuţa Tatiana şi cu moş Mitruţ, bunicul bun după mamă. S-a făcut fecior, s-a căsătorit şi a lucrat până l-au ţinut puterile.

Scârţâitul portiţei de la uliţă l-a mai trezit din visare. Moş Cotarcă nu mai aştepta nimic de la această lume, în care a intrat fără voia lui. După ce a mers în odaia de din spatele curţii, a încălzit zeama cu laşte făcută dimineaţa. Şi-a făcut trei cruci mari şi s-a mai liniştit.

Până la urmă, toate sunt rânduite de Sus, de la Dumnezeu, iar omul e doar un trecător care negreşit, peste un timp, va trece prin vămile văzduhului năzuind către Biserica triumfătoare.