RESTITUIRI

Dan Demşea
istoric, Arad

Amintirile „Unchieşului” (prima parte)

Dacă autorul însemnărilor sale, de Jurnal zilnic, nu le-ar fi dictat nepoatei sale imediat după accidentarea mâinii sale drepte, el nu ar fi reuşit să dea la tipar în anul 1926, la Tipografia Diecezana din Oradea, voluminoasa carte, de 519 pagini, intitulată laconic: Episcop Roman R/omulus/. Ciorogariu, Zile trăite.

În urma accidentării sale la mână în incinta Senatului României Mari – datorată unui atac terorist cu o bombă artizanală – „unchieşul”, cum era supranumit în familie, a considerat necesar, să lase posterităţii mărturiile sale începând cu anii Primului Război Mondial.

Despre preocupările sale ziaristice şi financiar-bancare din perioada tinereţii şi maturităţii sale – pe când fusese profesor la Institutul Pedagogic-Teologic ortodox român din municipiul Arad (numit prescurtat Seminar) – a făcut amintire într-o broşură tipărită în colecţia interbelică „Semănătorul” de sub egida Editurii şi Tipografiei Diecezana din Arad.

Activismul său politic şi electoral – bogat în realizări –a fost urmărit de către biografii săi cât şi de către istoriografi. La fel, activitatea sa didactică (profesor şi apoi director al Institutului sus-menţionat) a făcut obiectul aceloraşi cercetări mai mult sau mai puţin exhaustive.

Pentru că lectura Zilelor trăite a constituit şi va continua să rămână o reală delectare – dincolo de valoarea descriptivă a faptelor personale cât şi a evenimentelor trăite nemijlocit în patrulaterul Oradea, Budapesta, Arad şi Sibiu – încercăm să redăm selectiv frazele asupra cărora memorialistul a concentrat o energie chintesenţială, începând cu sfârşitul lunii octombrie 1913, pe când se afla în Arad, în calitate de director seminarial.

Am simţit nevoia menţionării unor titluri de capitole şi subcapitole aparţinând memorialistului. Deasemenea, am încercat o ordonare cronologică a celor depănate de către Roman Romul Ciorogariu.

Prima relatare se referă la incidentul, nedatat de către autor, întâmplat în proximitatea Chişineului (azi oraşul Chişineu-Criş) cu prilejul vizitaţiei canonice a episcopului Aradului, Ioan Ignatie Pap /după decesul episcopului Ioan Iosif Goldiş în anul 1902/, „în lunca Aradului” [recte Lunca Crişului Alb]. „Întâmpinarea” episcopului de către „chişeuani” cu insigne la butonieră a fost admonestată de către organele preturii locale [1].

La sfârşitul lunii octombrie 1913, „ministrul-preşedinte” Tisza István propunea „Comitetului naţional” al Partidului Naţional Român „un pact formal” cu guvernul ungar.

La şedinţa din 20 ianuarie 1914 a „Comitetului naţional” fusese chemat deasemenea Roman Ciorogariu; în iarna anilor 1913-1914, Tisza încerca să se explice: „colonizările [cu maghiarofoni] sunt măsuri de defensivă contra noastră”; el „admite asociaţii culturale dar nu susţine instituţii româneşti”; „nici /Ion/ Mihu nu le aflase [„concesiunile” lui Tisza] acceptabile în raportul său trimis Comisiunii de zece” [2].

Reprezentanţii românilor au fost „convocaţi de nou în şedinţă plenară, întregită cu o sută de fruntaşi, pe 17 Februarie 1914, tot la Budapesta. Aici e originea Comitetului de o sută, ce a reînviat în România mare” [3].

În vara anului 1914 „Dr. Med. Marius Sturza [4]– medic militar în Cetatea Aradului” a manifestat o atitudine ocrotitoare faţă de prizonierii civili aduşi din Sârbia şi din Timoc /unde se aflau pe lângă etnicii sârbi deasemenea şi români/ spre deosebire de şeful Serviciului sanitar, colonelul Todorovici, care îi blasfemia pe aceşti civili sârbi, deşi R. Ciorogariu îl ştia de undeva pe acesta ca fiind afirmative sârb [5].

Pe profesorul seminarial R. Ciorogariu l-a frapat „telegrama laconică a biroului de presă din Budapesta:«Regele Carol a murit» în 10 octomvrie” [6]/1914/ pentru că-l cunoscuse personal pe regele Carol I [7]. Mai mulţi fruntaşi politici români transilvăneni s-au gândit să participe la înmormântare. Vaida Voevod îi telegrafiase din Viena lui Vasile Goldiş ca „să-l aştepte în gara Arad , cu d-l Ştefan C. Pop, gata de a pleca împreună la înmormântarea regelui Carol”. Vasile Goldiş îi arătă telegrama lui Roman Ciorogariu, întrebându-l ce să facă. V. Goldiş voia să-l trimită pe R. Ciorogariu la ceremonia funebrală. Până la urmă V. Goldiş a plecat la această înmormântare [8].

În iarna anilor 1914/1915, impozanta Şcoală de fete, situată lângă Centrul Eparhial ortodox român din Arad – inaugurată în anul 1912 – fusese deja evacuată pentru a adăposti numărul din ce în ce mai mare de militari răniţi pe front. R. Ciorogariu relata următoarele: „În Arad doctorii germani au făcut morgă din capela şcoalei noastre civile de fete. Şi îşi făceau foc cu mobila din casă, deşi erau lemne în curte”.

Un alt capitol este dedicat „Şedinţei Comitetului naţional din 28 octombrie 1915”. R. Ciorogariu deşi nu făcuse parte din componenţa „comitetului de 10” – după cum sublinia el însuşi – era chemat la Budapesta să-i complinească oarecum „pe Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, cari îşi dăduseră demisia din acel comitet. De faţă erau /prezenţi/: T/eodor/ Mihali, V/asile/ Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Valer Branişte, Nicolae Vecerdea, protopopul Vasile Damian, Nicolae Şerban şi eu. /…/ Proiectul de declaraţie a fost formulat de V. Goldiş. S-a căzut de acord asupra declaraţiei: 1) politică /…/. Declaraţia [care susţinea menţinerea Programului P. N. R.] s-a rostit în şedinţa parlamentară de la 7 Decembrie 1915 /…/” [9].

„Moartea mitropolitului Ioan Meţianu” în 21 ianuarie/3 februarie 1916 [10] constituie un titlu de capitol legat inextricabil de capitolul „Războiul de întregire”, marcând complexitatea crizei interne legată de alegerea noului mitropolit ortodox român în scaunul de la Sibiu.

Subcapitolul „Preparative în vederea alegerilor congresuale” relevă printre altele rolul deputatului congresual Vasile Goldiş. La întrunirea Conzistoriului metropolitan „în ziua /de/ după înmormântarea /lui Ioan Meţianu/, /…/ Vasilie Goldiş cu amicii lui erau pentru suspendarea alegerei până după răsboiu” [11]. Dar „ziua alegerii de mitropolit s-a fixat pe 23 Iulie/3 August [1916] [12]. Până la alegere girează afacerile mitropolitului /nu altul decât/ episcopul din Arad /în persoana longevivului funcţionar conzistorial, Ioan Ignatie Pap [13]/. Guvernul n-a ridicat obiecţiuni contra acestei hotărâri. Erau alte chestii cari îl ardeau, situaţia de pe front” [14].

Subcapitolul Raporturile mele cu Vasile Mangra rezumă cei peste 20 de ani de colaborare amicală: „împreună am întemeiat «Tribuna» din Arad [15]; împreună am fost ridicaţi din catedră, eu ca să revin, el să nu mai revină; împreună am trecut peste luptele de stradă ce s-au descărcat asupra noastră în 1893 pentru Memorandul de la Viena; împreună am organizat congresul naţionalităţilor la Budapesta în 1895 [16]; împreună am suferit dripirile fraţilor îmbuibaţi în graţiile de sus; împreună am făcut din Arad un centru cultural şi politic în care clocotea viaţa românească; împreună am dus conştinţa naţională la înălţimea de unde şi pe el l-a măturat când, mai târziu a încercat să o supună oportunităţii /…/ [17].

Alegerile congresuale [din 26 februarie/10 martie 1916, care precedau momentul alegerii noului mitropolit la Sibiu ] cădeau pe zilele critice ale declarării /iminente a/ răsboiului românesc [18]; /…/. Nimic nu era sigur în 5 august /1916/ când s-a făcut alegerea de metropolit” [19].

Subcapitolul Tratative în vederea candidărilor relua cronologic câteva aspecte, începând din luna mai 1916; „Ioan Papp, episcopul Aradului, îndreptăţit în ordinea ierarhică la candidare, ca cel mai vechi episcop, şi-a fixat punctual de vedere: nici nu mă obtrud, nici nu renunţ la candidare. Episcopul Miron Cristea /de la Caransebeş/ nu conta la /o/ majoritate în congres, mai ales din pricina caransebeşenilor cari erau împotriva lui, astfel /că/ nu era dispus să se expună căderii. /…/. Petru Ionescu [20], consilier în Ministerul Cultelor, al cărui cuvânt apăsa la guvern /…/ era pentru Roşca.

Tisza avea să aleagă între Mangra şi Roşca; şi nu era omul care să se lase condus de jos.

În 8 mai primesc informaţia absolut sigură dela un aderent a/l/ lui Mangra, că Tisza se consideră obligat moraliceşte de a sprijini pe Mangra cu toată hotărârea [21].

Tisza /l-/a prevenit pe Mangra – care se dusese la el cu propunerea pentru Ioan /Ignatie/ Pap la Sibiu şi el [Mangra să ajungă episcop] la Arad – şi i-a declarat categoric că vrea neapărat ca să fie el [respectiv bihoreanul Mangra] mitropolit la Sibiu /…/ [22].

În 21 iunie am plecat la Sibiu pentru Consistorul metropolitan convocat pe 22 iunie. La Orăştie urcă în tren Aurel Vlad [23]”.

Pe semne că Ciorogariu mai rămânea cel puţin încă o zi la Sibiu după alegerea lui Mangra în scaunul mitropolitan, constatând în 6 august 1916 că acesta „nu avea decât un secretar, pe regretatul de pie memorie, românul bun şi priceputul cunoscător al constituţiei bisericeşti, Nicolae Zigre”. Funcţionarii şi deputaţii conzistoriului sibian, grupaţi în jurul lui Roşca, nu-l doriseră pe Mangra. Acesta din urmă vrea la Senatul bisericesc să-l aducă pe /Ion/ Lupaş” [24].

NOTE:

[1] Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea , /1926/, p. 16-17, subcapitolul Purtarea insignelor.

[2] Idem, p. 36.

[3] Idem, p. 37.

[4] Marius Sturza, fiul parohului ortodox român din comuna Şepreuş, Mihai Sturza, studiase medicina la Viena, fiind specializat în balneo-fizioterapie; vezi tratatul său omonim, publicat în anul 1954 în România.

[5] Idem, p. 29-30.

[6] Idem, p. 22.

[7] Idem, p. 234; R. Ciorogariu primise „orologiul de aur, cu monogramul Regelui Carol”, păstrat „ca suvenire scumpă de la marele Rege”.

[8] Idem, p. 26; capitolul Moartea regelui Caro l.

[9] Idem, p. 46-47.

[10] Idem, p. 59; 61.

[11] Idem, p. 62. „Partida” deputaţilor sinodali ai Episcopiei Aradului, din jurul secretarului conzistorial V. Goldiş, încercase să evite presiunile lui Tisza István care îl voia pe vicarul VasileMangra în scaunul de mitropolit.

[12] Idem, p. 63. Până la urmă alegerea a avut loc, cu o întârziere de două zile, în 5 august 1916.

[13] A fost înmormântat în biserica satului său natal bihorean, Pociovalişte, în anul 1924.

[14] Ibidem.

[15] La 1 ianuarie 1893 apărea sub denumirea de „Tribuna poporului” în Arad , devenind apoi, în 1903 „Tribuna”.

[16] Vezi fotografia celor doi protagonişti stând în picioare, datată cu ocazia acelui congres la Budapesta; Cf. Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Ortodoxe Române din Sibiu

[17] Idem, capitolul Raporturile mele cu V. Mangra, p. 64.

[18] Idem, p. 69.

[19] Ibidem.

[20] Originar din părţile Aradului.

[21] Idem, capitolul Tratative în vederea candidărilor, p. 70.

[22] Idem, p. 71.

[23] Idem, p. 72.

[24] Idem, p. 75.