logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Ovidiu Pecican
scriitor, Cluj

 

 

Un mozaic Fauve

 

Surprinzător mi se pare că despre Teo Moldovan, un autor prolific şi ambiţios de megaromane, s-a scris destul de puţin. Deloc surprinzător îmi apare, în schimb, faptul că s-a scris contradictoriu. Una dintre vocile autorizate în materie, criticul Alex Ştefănescu, tranşa fără echivoc chestiunea vocaţiei scriitorului băimărean, punându-i acestuia verdictul de diletantism: „suferă de amatorism. Autorul povesteşte neselectiv tot felul de întâmplări şi devine plictisitor”. El nu considera, totuşi, că la mijloc ar fi o lipsă de vocaţie autentică. „Sunt pasaje – în special unele descrieri – care te pot face să crezi că Teo Moldovan are talent literar. [...] Predomină însă, din nefericire, secvenţele scrise prost, de un irezistibil umor involuntar”. Alex Ştefănescu vorbea astfel despre romanul în două volume intitulat – vădit sarcastic şi argotic – Fix pix, publicat în 2011 în două volume: Loneliza (vol. I) şi Adio Monali (vol. II), (Cititor de serviciu. Sex bărbătesc manevrat centrifugal, în „Evenimentul zilei”). Despre acelaşi roman cu titlul „uşor frivol şi parodic”, care ar fi putut fi formulat mai convenţional Bagatela sau Fleacul, dacă s-ar fi dorit renunţarea la trimiterea înspre argoul şmecheresc cotidian, Virginia Paraschiv spunea însă că: „Departe de a fi o carte veselă, de agrement şi de odihnă mentală, cartea se susţine ... ca un avertisment asupra dezabuzării. Să scrii peste 1600 de pagini sub semnul «jemanfişismului» absolut, ascunde o intenţie auctorială care transcende cheful de glumă şi de umor adolescentin. Rămâne cititorului decizia de a detecta ce e joacă şi ce e serios în acest puzzle posdecembrist, cu tentacule şi antecedente din sistemul comunist zdruncinat, anesteziat pe ici pe colo şi resuscitat pe calea «naturală a privatizărilor şi licitaţiilor» de succes”. Rezultă clar de aici că, îndepărtându-se de tradiţia sobră şi metodică a prozatorilor transilvani, Teo Moldovan, prozator cu ambiţia spaţialităţii epice ample, este mânat de un diavol al deriziunii, al ludicului şi al detonării unităţii stilistice. El face loc în paginile lui, fără a-şi preveni cititorul, unei poetici absorbante de limbaje şi convenţii lingvistice specializate şi gata să se aplice unor realităţi sociale şi psihologice de consistenţe felurite şi dizarmonice. Ele invadează proza pe care o scrie atunci când aceasta se referă la contemporaneitate şi surprind dezgheţul exploziv al tranziţiei în materie de comunicare orală, după deceniile de limbă de lemn strict controlată de ideologii Partidului Unic.

O altă faţetă remarcată în presă a aceluiaşi autor băimărean a fost proza scurtă, adusă în discuţie de confratele lui prozatorul Marian Ilea. După acesta, „ Colaj comico-tragic din fragmente disparate are 21 de texte, unele cu personaje întâlnite în romanele autorului, altele născute din poveşti auzite de la prieteni, altele voit şi chiar vădit urmând segmente de viaţă desprinse din presa recentă. Titlul volumului defineşte (în mare parte) ceea ce încearcă Teo Moldovan să propună cititorului”. Cu alte cuvinte, tehnica montajului din aspecte disparate, de o mare diversitate, ale realităţii, tratate în registre stilistice la fel de diverse şi de contrastante, ar ţine de o poetică asumată a autorului, şi nu de accindentul unei dezorientări sau a unei lipse de coerenţă formativă. O asemenea suspiciune nu rezistă, crede Marian Ilea, căci „Teo Moldovan are ştiinţa (inclusiv dramaturgică) de a dezvolta o povestire ce se transformă în nuvelă şi, după nuvelă, prin aglutinarea epicului, povestirea devine roman...” (Teo Moldovan, faţă în faţă cu proza scurtă, în „Caiete silvane , septembrie 2018). În cazul scriitorului comentat, efortul nu este acela de a urca dinspre textele cu un caracter bref, ci dimpotrivă, de a veni dinspre proza aluvionară romanescă înspre concentrare şi semnificare succintă. Concluzia lui Marian Ilea este că „În Colaj comico-tragic din fragmente disparate întâlnim un romancier care (paradoxal) uceniceşte în sensibilul domeniu al prozei scurte. E o ucenicie reuşită...”

În zona de experimentalism liber asumată de Teo Moldovan a intrat, de la o vreme, şi jocul identităţilor auctoriale. Dacă romanele dinainte, au fost publicate când sub pseudonimul Teo Banal, cum este cazul debutului , când sub numele propriu, cum s-a întâmplat cu Destine triste (2006), recent încheiata trilogie apărută la editura clujeană Ecou Transilvan în 2017 – 2018 sub titlul Puzzle... în toate sensurile este semnată de doi autori: Teo Banal şi Van Teo Moldo. Evident că ambii co-autori sunt două faţete ale aceluiaşi personaj proteic: Teo Moldovan însuşi. Jocul autopersiflant al auctoriatului se lasă descifrat din prima clipă, prozatorul sălăjean stabilit la Baia Mare autoatribuindu-şi atât o banalitate pe care o evocă ostentativ, cât şi un aer flamand (prin acel Van care poate fi nu doar terminaţia lui Moldo, adusă în faţă, ci şi un însemn heraldic al particulei neerlandeze curente în numele din Țările de Jos, sau marca irosirii, a inutilului).

De astă dată, ambiţiile romancierului merg în direcţia unei vaste fresce a locului şi timpului, proiectul acesteia neputând fi asemănat decât – cu păstrarea deplină a proporţiilor şi fără conotaţii calitative exagerate – cu Colecţia de biografii a lui Petru Dumitriu sau cu trilogia S.U.A. a lui John Dos Passos. Un comentator din „Graiul Maramureşului” observa, ca un bun cunoscător al locului şi întâmplărilor care l-au inspirat pe naratorul dedublat ficţional că: „... autorul surprinde modul în care se făceau privatizările şi cum erau gestionate spre pierderi – din cauza presiunilor sindicale ce au luat locul presiunilor partidului comunist. Personajele sunt «reale», întâmplările în mare parte pot fi recunoscute, cu excepţia celor obturate. Pentru a nu cădea în desuet, prin expunerea de simple istorisiri, prozatorul prezintă mai multe scenarii ficţionale prin care defineşte originea sau ajungerea unui personaj la apogeu”. Este vorba, aşadar, despre punerea epică în oglindă a unui întreg proces social şi economic, cu conotaţiile sale biografice urmărite la nivelul unei multiplicităţi de protagonişti – Teo Moldovan şi „sosiile” lui nu se aplică niciodată unui singur erou, ci lucrează, în spiritul romanului fluviu (căutând calea către romanul frescă) –, un roman al transformărilor postcomuniste dintr-o provincie a României de după decembrie 1989, în care torentul schimbărilor, aparent încet, s-a urnit şi duce la vale tot ce întâlneşte în cale: oameni, pasiuni, structuri de forţă ale vieţii unei naţiuni şi nu în ultimul rând configuraţii ale realului moştenit.

logoÎnainte de calificarea axiologică a romanului Puzzle... se cuvine avută în vedere înţelegerea corectă a pariului său. În toate cărţile sale Teo Moldovan pare să fi aderat la o politică literară a babiloniei registrelor, a contrastelor stridente şi a destructurării naraţiunii obişnuite. Pe autor nu îl sperie nici ridicolul unor personaje sau al unor ziceri, nici dicţiunea autosubminantă a ideilor. Din acest punct de vedere, trilogia din 2017 – 2018 are un titlul de-a dreptul programatic. El încearcă un puzzle în toate sensurile, alăturând personaje, situaţii, idei, straturi stilistice şi ipostazieri de tot felul într-o babilonie asumată. După cum a demonstrat Alex Ştefănescu, Teo Moldovan nu se teme nici de improprietăţile limbajului, nici de proastele alegeri stilistice, deşi este în mod clar capabil să le evite. De ce? Pentru că lumea pe care o pune în pagină, inspirată de anii tranziţiei româneşti postcomuniste, plin de rezidualul modernităţii, al vechilor alcătuiri, al sentimentelor şi al mijloacelor de exprimare, este o lume compozită, neomogenă, livrată în fluxuri discontinue şi dizarmonice, uneori banală, alte ori extravagantă. Pentru Virginia Paraschiv, acest amplu roman aparţine unui scriitor „... înstrăinat de convenţiile clasice ale scriiturii, urzeşte din secvenţe narativ-descriptive, aparent disparate, pasagere, un întreg unitar, un întreg al nimicniciei. Marasmul pierderii de sine în erotomanie, alcoolism şi violenţă este caligrafiat cu acribie auctorială. Limbajul însuşi pendulează între emfază şi naturalism ca semn al frângerii, al fragmentării în însuşi actul de comunicare. Puzzle este conceput ca o entitate a destrămării existenţiale... Individul rătăceşte într-un timp istoric atrofiat...”

Cronicarul maramureşean din „Graiul Maramureşului” avea dreptate: „Curajul de a spune lucrurilor pe nume, dar mai ales spiritul critic axat pe economic, cu argumente rezistente, poate crea valuri. În literatura română, acest stil trebuie definit, pentru a nu se crea impresia că până la un moment dat vorbim de documente şi după aceea de mici bârfe”. Stilistica pe care Teo Moldovan o aduce în prim-plan, aparent inaderentă sau, în orice caz, contrazisă de perspectiva acceptată despre travaliul unui scriitor, caracterizează o lume, un autor şi o realitate fluidă, amestecată cacofonic, a lumii româneşti de azi. Îşi va dobândi ea validarea critică şi în conştiinţa cititorilor? Rămâne de văzut...

Roman frescă ce surprinde o anti-epopee românească actuală, provocatoare şi contestabilă, dar etalând ambiţii mari susţinute de pasiunea şi dăruirea scrierii pe mari suprafeţe epice, Puzzle... în toate sensurile îşi va avea, fără îndoială, cititorii, tot aşa cum şi Rocambole al lui Ponson du Terail s-a bucurat de un public al său, în pofida numeroaselor stridenţe şi expresionisme mai mult sau mai puţin adecvate. Timpul va decanta mai bine portretul prozatorului băimărean.