LECTURI PARALELE

Radu Ciobanu
scriitor, Deva

Un eseu panoramic

Remus Valeriu Giorgioni este un scriitor iscoditor şi problematizant, cu un larg evantai de preocupări exprimate în versuri sau proză şi care, aproape la fiecare apariţie produce surprize. Cea mai recentă a fost volumul Arhitecturi selenare[1], care, în ciuda aparenţelor, este, de fapt, un vast poem cu evidente infiltrări livreşti, dedicat Mării, venerată sub toate aspectele şi implicaţiile pe care le are asupra sensibilităţii umane. Dar cea mai surprinzătoare dintre scrierile lui RVG de până acum cred că este un eseu ambiţios şi riscant, întrucât e dedicat unei probleme dificile şi, probabil, insolubile: „chestiunea evreiască”, cum a fost numită de la început în dezbaterile din cultura noastră. Volumul e intitulat Cartea lapidată şi poartă ca subtitlu precizarea Mihail Sebastian şi problema evreiască[2]. Presupun că mo bilul acestei investigaţii a fost o empatică relaţie cu personalitatea lui Sebastian, intrată în conjuncţie cu un, tot empatic, interes pentru destinul dramatic al poporului evreu.

Cartea lapidată este un eseu pe care l-am numit panoramic, având ca reper definiţia speciei aşa cum o formulează un mare scriitor israelian, Amos Oz, care, în colaborare cu fiica sa, de profesiune istoric, Fania Oz-Salzberger, a scris o superbă carte, Evreii şi cuvintele, asupra căreia voi mai reveni: „Eseul reprezintă un gen literar generator de discuţii intense, cu pronunţat caracter panoramic, pe marginea unui set vast de subiecte, dar predispune spre o lectură selectivă, personală şi o aplecare de-a dreptul arogantă spre generalizări.”[3]Toate aceste „semnalmente” sunt de regăsit, mutatis mutandis, şi în eseul lui RVG: cu toată precizarea limitativă din subtitlu, autorul, seducător povestitor şi pasionat convorbitor, comentator, profund religios totodată, nu rezistă autolimitării şi depăşeşte cu mult tema propusă, oferind o privire panoramică şi captivantă, poate mai curând incitantă, asupra „unui set vast de subiecte”, în faţa cărora cititorul, neavând încotro, se vede constrâns la „o lectură selectivă, personală”. Ceea ce am şi făcut, urmând cu această ocazie un model de lectură evocat tot de cei doi autori, conform tradiţiei ebraice, unde „...fiecare cititor este un redactor, fiecare [este] un elev, un critic şi fiecare scriitor, inclusiv Autorul Universului, este supus unui număr mare de întrebări.” (op. cit., p.8)

Remus Valeriu Giorgioni îşi mărturiseşte de la început intenţiile: „Am încercat [sbl. RC] în această carte să propunem în loc de compromisuri – soluţii ; să punem degetul pe rană, nu să găsim motive, pretexte, circumstanţe atenuante.” (22). Pentru ca, după vreo 200 de pagini, constatând, probabil proliferarea pe parcurs a subiectelor derivate din proiectul iniţial, să revină cu o precizare: „Dar plecând la drum în conceperea acestei cărţi, noi ne-am propus doar să reliefăm, cu câteva argumente, părerile lui Mihail Sebastian despre propriul popor – exprimate în romanul său evreiesc [sbl. aut.] şi, pornind de aici, să ajungem la opinia scripturală referitor [sic] la destinul final al neamului omenesc.” (236) Cale lungă şi ambiţioasă, care-l va lua prin surprindere pe cititorul ce miza pe promisiunea titulară că va afla ceva în plus despre drama latentă a lui Mihail Sebastian, acutizată de prefaţa lui Nae Ionescu la „romanul său evreiesc”. RVG cunoaşte riscurile unei asemenea extensii şi simte nevoia s-o motiveze prin adeziunea sa „...faţă de poporul evreu, căruia o întreagă civilizaţie îi este datoare. (Cultura europeană chiar a fost numită, şi nu pe nedrept, iudeo-creştină). Din acest tezaur al evreismului ne parvin multe elemente în creştinism: în morală şi legislaţie, istorie şi literatură, în cultură şi artă.” (22) Declarându-se „fan” al lui Mihail Sebastian, RVG încearcă astfel să-i stabilească coordonatele între care l-ar putea situa în raport cu „tezaurul evreismului”. Înţelegem mai bine această tentativă când d-sa relevează, chiar dacă numai spre sfârşitul eseului, complexitatea prin diversitate a evreităţii, cu necesara distincţie între iudaism şi evreitate: „Însă evreitatea în totalitatea ei, mai ales în accepţiunea actuală a termenului, este foarte complexă, puternic diversificată [...] Aşadar, contradicţia dintre evreitate şi iudaism se reflectă pe tărâm religios. Evreitate = totalitatea evreilor, ca neam şi apartenenţă la sufletul naţiunii – cum am zice „românitate'' ; iudaismul fiind latura religioasă a evreităţii, cea care practică religia iudaică – la fel cum am zice hinduism.” (275) Mihail Sebastian a aparţinut evreităţii, mai mult: a aparţinut evreităţii laice, aşa cum e văzută ea, ca o categorie aparte, şi de Amos Oz şi Fania Oz-Salzberger, în Evreii şi cuvintele, când îl citează pe scriitorul israelian Yizhar Smilansky (1916-2006): „Laicitatea este o înţelegere diferită a omului şi a lumii, o înţelegere non-religioasă. Omul poate simţi nevoia, din când în când, să-l caute pe Dumnezeu. Natura acestei căutări nu este importantă. Nu există răspunsuri de-a gata, cum nici iertarea nu vine de-a gata, preambalată şi numai bună de folosit.” RVG sesizează exact această paradigmă în care se înscrie Sebastian: „Drama eroului lui Sebastian [ id est a lui Sebastian însuşi – nota RC] este dublă: evreitatea sa funciară este agravată de singurătatea creatoare [...] el alege să fie „doar” om între oameni – om în natură [...] Mihail Sebastian s-ar vrea om de la Dunăre şi atât. Nu evreu român, nu evreu dunărean. Şi în aceasta constă toată frumuseţea dramei sale general umane.” (27, 34) Nicăieri aspiraţiile exclusiv creative ale lui Sebastian şi caracterul său lipsit de agresivitate, aproape pasiv, nu sunt mai evidente decât în propriile mărturisiri din Jurnal -ul, pe care şi RVG în consideră, cum şi este, opera sa capitală: „Tot ce doresc e să fiu lăsat în pace. Pierd, cedez, înghit, suport – dar vreau să fiu lăsat în pace.” Aşa cum nu-l preocupă banii dincolo de un strict necesar decenţei, nu-l interesează şi nici nu deţine arta stabilirii relaţiilor profitabile, aranjamentele, publicitatea, „chestiile”: „[…] n-am cerut niciodată nimănui nici un articol, n-am dus nici o politică literară, n-am cultivat simpatii, n-am evitat adversităţi. Poate că toate astea intră în vechea mea lene, dar în anumită măsură şi în conştiinţa că destinul meu de scriitor – dacă cumva am vreunul – se decide dincolo, mult dincolo de toate aceste mici chestii.”[4] Drama a început când nu s-a mai putut sustrage presiunii istoriei, manifestată prin contextul politic, nu doar intern, confuz şi contradictoriu, de după Primul Război, când, precum aproape întreaga sa generaţie, a intrat într-o mai mult sau mai puţin scurtă derivă spre dreapta. Vintilă Horia consideră fenomenul în care şi el a fost implicat, ca o reacţie firească la ascensiunea bolşevismului tot mai agresiv şi mai ameninţător pentru civilizaţia europeană, după revoluţia rusească. Opinie perfect plauzibilă. Doar că odată cu reacţia dreptei s-a dezvoltat tumoral şi extremismul de dreapta, care se definea şi prin asumarea antisemitismului ca principală directivă, urmată apoi chiar de legislaţia antisemită. De aici a început şi drama lui Mihail Sebastian, care, trezit la realitate, ca om de onoare ce era, s-a simţit imperios determinat la implicare şi a scris cele două cărţi – De două mii de ani (1934) şi Cum am devenit huligan (1935) – care i-au zdruncinat întreaga viaţă. Episodul cu prefaţa bestială a lui Nae Ionescu e arhicunoscut, îl detaliază în eseul său şi RVG, şi îl amintesc acum doar pentru a sublinia afirmaţia de mai sus, când spuneam că Mihail Sebastian a fost un om de onoare. Căci numai un om de onoare şi totodată de o supremă candoare putea da un asemenea răspuns unei întrebări care se ridica firesc, de peste tot: „De ce am publicat prefaţa?... pentru că am cerut-o [...] pentru că publicarea ei mi-era indiferentă. Vedeţi, grav pentru mine era nu faptul că o asemenea prefaţă apare, ci că o asemenea prefaţă poate fi scrisă. Posibilitatea ei mă înspăimântă, nu publicitatea.” (apud RVG, 41). Episodul poate fi, cum a şi fost, comentat în fel şi chip, iar opinia concluzivă a lui RVG este că publicarea prefeţei, adică acceptarea ei de către Sebastian, „a fost o greşeală”. Nu cred. Din perspectiva noastră, a celor de azi, care ştim ce a urmat, a fost poate o greşeală, dar pentru Sebastian, chiar dacă presupunea urmarea, a fost o datorie de onoare să nu respingă ce a cerut, ceea ce ar fi echivalat cu un gest de laşitate. RVG urmăreşte cu atenţie episoadele semnificative din viaţa lui Sebastian, inclusiv cel intim cu Leni Caler, care e colateral, adică nu tocmai „în chestie”, dar tratează, surprinzător, prea rapid ultimii ani, postbelici, ai personajului, care nu sunt cu nimic mai puţin relevanţi pentru personalitatea acestuia şi raporturile sale cu evreitatea. Căci din august 1944 până în mai 1945, când e răpus într-un accident dubios, Sebastian trece printr-o nouă derivă, de data aceasta de stânga. Euforizat de momentul „eliberării” şi de perspectivele redeschise, într-adevăr seducătoare în acea clipă, ca un nou început, de nouă viaţă, scăpat de teroarea legislaţiei antisemite, se trezeşte elogiind armata „eliberatoare” şi noua orânduire care se profila. Dar Sebastian nu era doar un om de onoare, ci şi, în fond, un om lucid. Euforia a durat foarte puţin, cele ce se petreceau sub ochii săi i-au revelat imediat adevărata natură a „eliberării” şi „a îndărăptat” degrabă, cum ziceau bătrânii noştri, adoptând explicit o atitudine publică militantă împotriva noilor pericole venite de data asta dinspre est. Dacă nu avea această salutară intuiţie, Sebastian s-ar fi numărat printre „alogenii”, cum încă sunt prevenitor numiţi evreii şi maghiarii bolşevici, care formau în majoritatea ei coloana a cincea, revărsată de Stalin asupra poporului român, cu misiunea criminală de a-i anihila identitatea, transformându-l într-unul dintre noroadele al căror „părinte” era. Un lucru care cred că ar trebui spus limpede astăzi este acela că antisemitismul românesc postbelic, atât cât a fost şi încă ar mai fi, vizează acum, de fapt, nu evreitatea, ci bolşevicii evrei infiltraţi atunci, cu nimic mai ticăloşi, de altfel, decât „endogenii”, cozile noastre de topor, care le-au devenit complici. Pe Sebastian l-a salvat de acest stigmat inteligenţa şi onestitatea, dar cu siguranţă şi prea curând încă pentru ca el să bănuiască, noua-i atitudine l-ar fi dus direct în puşcăriile „eliberatorilor”, unde s-ar fi întâlnit cu vărul său, inenarabilul Belu Silber, cu Steinhardt, cu Harry Brauner şi atâţia alţi co-etnici atât de diferiţi între ei, dar îngenunchiaţi de aceeaşi tiranie bolşevică. Accidentul – cum, premonitoriu, îşi intitulase unul dintre romane, l-a scutit de această nouă încercare, trecându-l direct şi nepătat în eternitate.

Remus Valeriu Giorgioni a urmărit analitic configurarea în sensul temei pe care şi-a propus-o a personalităţii lui Sebastian, atent la nuanţe şi detalii, însă, totodată, captivat de perspectivele colaterale ce i se deschideau pe parcurs, n-a rezistat ispitei divagaţiilor. E o consecinţă a propensiunii sale înspre explorarea teritoriilor delicate şi a voluptăţii de a povesti ce a găsit acolo. Trebuie spus, de altfel, că excursurile care jalonează parcursul eseului său constituie şi o importantă sursă a interesului cu care se citeşte. Cu stilul său fluent, familiar, la limita oralităţii, cu, uneori, agrăirea directă a cititorului, RVG îşi pune tot timpul lectorul în faţa unor probleme sau relatări neaşteptate. Nu lipsesc nici întrebări contrafactuale, din cele ce nu se pun, pentru că nu duc nicăieri şi mai mult încurcă lucrurile, precum „Ce s-ar fi întâmplat dacă evreii nu-L respingeau/răstigneau pe Hristos?” (235). Sunt absolut seducătoare, în schimb, divagaţiile pe tema bibliotecilor, cărţilor, Bibliei, a lui Ulise, a Fiului Risipitor, sau a lui Ahasverus, încheiată aceasta cu o reconfortantă concluzie, conformă generoasei viziuni a lui RVG: „Evreul Rătăcitor are o singură posibilitate de „a-şi umple timpul”: să se bucure la superlativ de viaţa sa umană, adâncindu-se în cunoaşterea lumii, oameni şi locuri. De aici încercarea operelor literare şi muzicale de umanizare a eroului mitic, aducându-l înapoi din cerul legendei pe pământul nostru arid.” (184) Fiecare dintre divagaţiile, consideraţiile şi comentariile colaterale temei principale în care se lansează irezistibil RVG, ar merita un comentariu aparte, pe care, din păcate, spaţiul nu mi-l mai permite. N-aş vrea totuşi să închei aceste însemnări, fără a mărturisi o rezervă pe care mi-a suscitat-o modul programatic al autorului de a aborda tema exclusiv prin intermediul Cuvântului Bibliei.

„Deci chestiunea fiind aşa vastă şi încâlcită”, scrie RVG, „noi ne-am rezumat la opinia Bibliei, considerând-o autoritatea cea mai competentă [...] în opinia noastră, spinoasa problemă pe care o dezbatem aici nu poate fi tranşată decât biblic.” (68) Împărtăşesc întru totul respectul, iubirea şi admiraţia d-sale pentru cuvântul şi prestigiul Bibliei, pe care o consider decisivă pentru civilizaţia iudeo-creştină, dar, citind un eseu care îşi propune să dezbată o chestiune atât de dificilă, mă simt dezamăgit când autorul o abordează dintr-un singur unghi de vedere, oricât de venerabil ar fi. Cu atât mai mult atunci când tonul devine peremptoriu şi imperativ, aducând atingere, nu doar o dată, pe parcursul demersului său, independenţei de interpretare a cititorului. Astfel, pornind, bunăoară, de la problema palestinienilor (tot colaterală temei Sebastian), RVG devine polemic şi ritos: „Teza noastră este: Biblia se situează în mod decis, clar, manifest, de partea evreilor, iar vechile ei texte şi profeţii, fie din Vechiul, fie din Noul Testament, se împlinesc sub ochii noştri pas cu pas. În această situaţie, cititorilor le rămâne doar alternativa de a crede – şi a accepta – Scriptura [! sbl. RC]; sau de a o respinge conştient, dar atunci vor reitera ei înşişi poziţia faţă de Hristos a cărturarilor şi fariseilor, care L-au respins în ciuda semnelor şi minunilor petrecute sub ochii lor obosiţi.” (68) E cam mult să implici cititorul într-o chestiune de credinţă firească, dar care e, şi e bine să rămână, în universul strict intim al fiecăruia. Este adevărat, pe de altă parte, că Biblia este cartea „în care un creştin practicant crede necondiţionat, nedezminţit şi nestrămutat.” Atâta doar că nu toţi cititorii cărora li se adresează RVG sunt creştini practicanţi, ci şi creştini... laici, care, deschizându-i cartea cu bună-credinţă, au mizat pe o dezbatere liberă de orice fel de parti-pris -uri şi tendinţe de persuadare. Imposibil ca, în acest context, să nu-ţi aminteşti de celebra şi înţeleapta mărturisire a lui Toma d'Aquino, creştin practicant fără-ndoială, de vreme ce a fost sanctificat: „Timeo hominem unius libri” = Mă tem de omul unei singure cărţi... Aşa stând lucrurile şi fiind vorba în eseul lui Remus Valeriu Giorgioni de o privire panoramică asupra evreităţii, pornind de la drama lui Mihail Sebastian, nu pot, din ipostaza de cititor creştin laic, decât să mă simt solidar cu evreitatea laică, în speţă cu Amos Oz şi fiica sa Fania, care s-au poziţionat atât de onest, sincer şi clar faţă de Biblie: „Pentru evreii seculari ca noi, Biblia ebraică reprezintă o creaţie umană magnifică. Exclusiv umană. O iubim şi o punem sub semnul întrebării [...] Biblia noastră nu are nevoie nici de origini divine, nici de dovezi palpabile, iar faptul că ne revendicăm de la ea nu are niciun fel de legătură cu cromozomii noştri” (op. cit., 19). Cred că, mărturisită sau nu, exact aceeaşi, – caracterizată prin respect, iubire şi interogaţie – este şi poziţia românilor „seculari” faţă de Biblia creştină. Îl asigur pe colegul nostru Remus Valeriu Giorgioni că şi aceştia pot citi şi preţui, fără mânie şi părtinire, cum şi fără a fi ghidaţi, un eseu atât de bogat în teme şi idei, precum Cartea lapidată.

NOTE:

[1] Remus Valeriu Giorgioni, Arhitecturi selenare – poeme ultramarine. Constanţa . Ex Ponto, 2018.

[2] Remus Valeriu Giorgioni, Cartea lapidată (Mihail Sebastian şi problema evreiască). Cu o prefaţă de Florin Lăiu şi o postfaţă de Boris Marian-Mehr. Timişoara., Waldpress, 2017.

[3] Amos Oz şi Fania Oz-Salzberger, Evreii şi cuvintele. Traducere din engleză şi note de Ioana Petridean. Bucureşti, Humanitas fiction, 2015, p. 8.

[4] Jurnal. 1935-1944, text ingrijit de Gabriela Omăt, pref. şi note de L. Volovici. Bucureşti, 1996.