LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

Ballspiel-Verein Borussia 1909 versus fjara*

Foarte rar mi se întâmplă să primesc o carte de la un necunoscut (iertată să-mi fie ignoranţa, dar am făcut cercetări imediat) şi să-mi placă din prima. Îmi dă puteri sentimentul că există semeni normali, şi-mi spun mie însămi, nu e totul pierdut. Titlul cărţii* Turneul celor cinci naţiuni te poate duce cu gândul la faimosul turneu de rugby sau poate la cel de karate, la fel de important şi viguros. Ei, bine, e altceva. Cartea e un poem al unui tip normal, tânăr, dar matur, iscusit şi harnic în ale literaturii, ale jurnalismului cultural în on-line şi în real life. Andrei Zbîrnea, autorul, este la a treia carte, celelalte două fiind Rock în Praga (2011, Editura Herg Benet), urmat de #kazim (contemporani cu primăvara arabă), la aceeaşi editură, în 2014. Textele sale au apărut în reviste literare precum „Arca”, „Familia”, „Conta”, „Poesis International”, „România literară”, „Ramuri”, „Timpul”, „Zona nouă”, „Tribuna” ş.a. Meritorii sunt şi apariţiile în câteva antologii, cum ar fi Cele mai frumoase poeme din 2011 (Editura Tracus Arte, 2012), Cele mai frumoase poezii ale anului (Editura Adenium, 2014), Ziduri între vii (Editura Zona Publishers, 2015), #Rezist!Poezia (Editura Paralela 45, 2017). Foarte activ în on-line, printre altele, a fost redactor-şef la „SemneBune”. Împătimit de sport, scrie şi multe articole despre fotbal, tenis, a scris chiar un poem pentru Simona Halep.

Cele două texte de început, corolar unu şi corolar doi, sunt de-a dreptul derutante, cum să-ncepi cu nişte concluzii? Corolarul fiind prin definiţie o concluzie care derivă nemijlocit dintr-o teoremă. N-a fost o problemă, totuşi, pentru că iată fragmente din corolare care devin, brusc, premise: „Adăposturile nu îşi modifică poziţia în spaţiu. Accepţi teama, mila şi frigul.// În fiecare dimineaţă oraşele primesc ceea ce merită. […] Femeia buştean trădează începutul poveştii într-un carneţel cu pacienţi trecuţi în nefiinţă. […] ]în super-slow motion.” (pp.5-6). Din start avem incursiuni postmoderne şi indie în cotidianul nepăsător, obraznic şi dur ca un fulger. Ca la începutul unui joc apocaliptic, unde chiar eşti un personaj. Ştiu asta pentru că joc zilnic Solitaire.

Andrei Zbîrnea, care nu e douămiist, încearcă să demitizeze şi să construiască o mitologie urban-tehnologică pe alocuri, virtuală şi extrem de serioasă, la fel cum opzeciştii au analizat o mitologie deja existentă şi foarte bine asimilată şi asumată. Devenită canonică şi, într-o vreme, de mare succes. Dar asta e altă poveste. Volumul are trei părţi, prima este dedicată, zic eu, definiţiilor, observaţiilor nefiltrate (oraş I. fjara), a doua aparţine teoremei despre viaţa din universul cel mai probabil (turneul celor cinci naţiuni), iar cea de-a treia e demonstraţia (oraş II. nadejna). De unde derivă şi corolarele.

oraş I. fjara, e o „colecţie de mostre” neprelucrate, crude şi vii, ajustate, dar, paradoxal, lipsite de RMN sau de alte analize specific umane. Senzorii captează şi asimilează tot, se creează foldere de tot felul, statistica nu prea funcţionează, nici nu e cazul să interpretezi. Percepţiile vin buluc din tot felul de surse. Fie ele media, metrou, colegi, amici, aer, substanţă, fotbal, blog, kazim, tenis, creative+writing, confesiune, filme, rugby, cărţi, muzică şi câte şi mai câte. Ar trebui să tac, pentru că: „pisica de catran mă priveşte/ prin lentilele concave/ e frig// de mardi gras îmi întîmpin/ vecinul într-un halat cu dungi/ alb-albastre stăm în uşă / miroase a zacuscă şi dincolo/ şi dincoace de prag.// în tot acest timp/ pisica de catran n-a plaecat” (mardi gras) (p.14). Tocmai când mă credeam isteaţă şi făceam copy-paste la nr.8 din playlist, observ că „sunt” devine „sînt”, iar ultimele două versuri au devenit redundante, glorie redactorilor, iată ce mi-a plăcut: „sînt cea mai frumoasă ceaşcă din menajeria de sticlă/ sînt ce vrei să atingi să sorbi să zdrobeşti între/ [...]” (ceaşca de pe raftul ikea) (p.17). De-aici rezultă că, dacă un proiect e proiect, trăieşte şi moare ca un proiect. Ca un lucru, nu ca un viu. Cu facturi, profit, imagine, din astea.

turneul celor cinci naţiuni, miezul cărţii, cum ar veni, e traversarea în salturi mici, dar ferme, peste un râu simbolic. „Fragilul” A.Z. devine din ce în ce mai dezinvolt, cerne, calcă din ce în ce mai apăsat: „poezia nu ţine cont de raportul ocaziilor/ poezia e imnul germaniei intonat de/ un ghanez la finala cupei mondiale” (blestemul lui béla guttmann) (p.33). Să nu uit că o formă a poeziei poate fi echipa Islandei de la Campionatul Mondial de Fotbal. Aşa, în sine. (punct fix #4) (p.49).

oraş II. nadejna este şistul cel mai clar, o gresie formată bine, nisip întărit nobil, cavalereşte. A.Z. îşi arată forţa, ezit să spun poetică, are cam tot ce trebuie, inclusiv experiment reuşit, profunzime, ecou triplu, temeri, cum îi stă bine, plus o zonă unde m-am regăsit, iar asta e rar şi grav. De fapt, cea mai frumoasă piesă din playlistul meu este: „nadejna desenează planuri extinse pentru cartierele din sud// în fiecare noapte pierde cel puţin două ore cu/ hărţile colorate din heroes might & magic// fiecare campanie e o imersiune a unui/ corp străin într-un alt corp/ străin nadejna se teme de/ infecţiile nosocomiale// mai mult decît/ de ieşirea marii britanii din uniunea europeană/ nadejna nu a înţeles regulile de la mahjong/ şi nici saloanele de spital cu mai mult de şase paturi” (endoscopie) (p.46).

E interesant că mai avem două pagini (înainte de cuprins) care te pun în gardă, de parcă ai vrea să intri pe o proprietate păzită de doi teutoni înzestraţi cu puteri speciale: o scrisoare din partea unui lunetist borussian, respectiv o bibliografie selectivă epatantă, lipsită de tact, care îmi demonstrează că stau bine cu lecturile. Şi că am avut noroc bun.

Conceptual, Andrei Zbîrnea se află într-un mix de apă, aer, foc, pământ, adică real, virtual, arte şi sport. Pasiunile lui sunt bine definite şi bine păzite. Structurile propuse, chiar dacă estetic nu sunt argumentate, nici nu trebuie acum, există, se dezvoltă uşor-uşor, cum spun antrenorii de fotbal, sunt sincere, sunt conturate corect, şi au o normalitate altfel. A.Z. construieşte pe un teren bun, îl stăpâneşte cu modestia unui om puternic, aşa văd. Conexiunile, relaţionările, intertextualitatea îl demască. Referinţele coerente la muzică, filme şi regizori de film, la istoria sportului desfăşurată live în metaforă, la secvenţele de exactă iubire ale arhitectei nadejna, dac-o fi ea, arată o poftă de viaţă grozavă. Cam liniară, ceea ce mă necăjeşte cumva. Aşa că mă gândesc la Prinţul Mîşkin, la Dali, la Picasso sau Brâncuşi ori Nichita. La nebunia sinapselor, la problemele serioase din fizica cuantelor.

Noul proiect al lui Andrei, Pink-Pong, (jumătate Pink Floyd, jumătate Ping-Pong), mi-aduce aminte de Pongul lui T.S.Kasis, dar şi de Mahjong. Am jocul într-un cufăr, piese din lemn de balsa, l-am jucat ani în şir, ceea ce e/a fost minunat. De aici rezultă o nedreaptă nemulţumire a mea: de ce Pink-Pong, de ce nu Pink-Mahjong? Dar şi a doua: de ce ringul de dans a fost prea îngust? Dar şi a treia: Atletico-BVB 2-0. Acuma, fără glumă. Cartea e bună, are o structură şi o modulaţie ciudată, e plăcută pentru că are spaţialitate, are fior, drumuri, are noi hărţi pentru heroes might & magic şi are un colţ defect, nadejna. Nu-i aşa că Nichita are dreptate?

* Andrei Zbîrnea, Turneul celor cinci naţiuni, Editura frACTalia, Bucureşti, 2017