LECTURI PARALELE
Constantin Butunoi
poet, Arad
Poezia de rezervă
Dacă există „viaţa de rezervă”, de ce nu ar exista şi poezia de rezervă, pe care s-o scoatem la iveală, funcţie de conjunctură. Prilej de a ne arăta protestul faţă de o realitate care ne agresează: „trăim într-o ţară democratică/ în care haosul a fost implacabil organizat/ şi totul chiar totul a devenit cu putinţă.” (p. 43). Am citat dintr-un poem cuprins în volumul Vida de reservă/ viaţa de rezervă, autor Ion Cristofor, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca , 2018. Volum bilingv, română şi catalană , traducător poetul catalan – Pere Besso, în care întâlnim surprize ce ne permit să descoperim şi alte faţete ale poetului decât cele ştiute.
Ion Cristofor a debutat publicistic în revista „Familia”, susţinut de Ştefan Augustin Doinaş, în anul 1968, iar cel editorial s-a produs în 1982, cu volumul de poezie În odăile fulgerului.
A scris poezie, publicând mai multe volume, dar şi lucrări eseistice şi traduceri, în special din scriitorii belgieni. E văzut de critică drept un romantic răzvrătit în rândul optzeciştilor din ramura echinoxistă, care practică un discurs unde parodia şi ludicul sunt întâlnite.
Tehnicile liricii moderne îi sunt familiare, cultivă ambiguitatea în contextul reflectivităţii şi confesiunii: „Doar eu ronţăi cuvinte şi mă îmbăt cu vorbe/ Atâta doar că versurile nu latră la lună,/ (…)…sunt mult mai discrete când se strecoară pâş-pâş/ sub pliurile memoriei/ Ca un şoricel alb sub rochia domnişoarei învăţătoare.” (p. 59); pune în relaţie imagini a căror semnificaţii deter mină receptări surprinzătoare, dacă nu curioase, a poemelor propuse, spre exemplu: Toamnă (p. 35) din care cităm: „Frunzele galbene/ vorbesc pe tăcute/ cu gândurile soldatului adormit/ lângă trunchiul arborelui”.
Se poate observa o schemă, aplicată cu succes în mai multe poeme, debutul se produce într-un registru imagistic fantezist, ca apoi să se plonjeze la ţărmul unei realităţi dezolante: „Muzele mele sunt în concediu sau sunt plecate care pe unde/ Unele adună căpşunii în Spania,/ altele fac trotuaru-n Italia” (p. 65)
Întâlnim în multe poeme modalităţi de exprimare poetică pură de postmodernism: „Dacă aş fi ministru/ aş da o lege/ prin care sânii tăi să fie declaraţi/ monumente ale naturii.” (p. 33) şi tot în acest poem întâlnim o declaraţie de dragoste de-a dreptul stranie: „m-aş mulţumi să fiu/ un covoraş de lână/ sub paşii tăi/ o molie/ zburdând prin dulapul/ cu rochile tale.”
Agasat de o realitate neprielnică, poetul îşi îmbracă revolta în haina fină a ironiei şi satirei: „Sunt ca o grădină în care/ în loc de flori/ se adună promisiunile guvernului” (p. 7) sau: „Academia/ măreaţa noastră instituţie culturală/ a lansat o iniţiativă ecologică./ Taie frunze la câini.”(p.47).
Conştient că revolta sa nu produce efecte: „Dar eu în seara asta urlu/ neauzit/ între patru pereţi/ în urechea imensă a singurătăţii” (p. 15), adresează un îndemn, aproape disperat tuturor poeţilor: „ Fii pregătit să mori/ în tăcere/ ca trandafirii.” (p. 77)
Cu cât trece timpul scade în intensitate împotrivirea de altă dată şi pledează pentru împăcare, care i se pare din ce în ce mai firească: „Tăcut frângi bucata de pâine de la cină/ şi-n pâinea rotundă ca luna/ se-aude foşnind lanul de grâu dintr-o vară îndepărtată/ şi glasul femeii pe care nespus ai iubit-o/ tăind cu secera spice de aur/ adunate de un copil ce, vai, răspunde la numele tău.” (p. 75)
Poetul nu este adeptul experimentelor formaliste, nu cultivă poezia abstractă plină de trăiri obscure deşi nu este lipsită de vulnerabilităţi de genul: „Iepurele mănâncă iarba/ Eu mănânc iepurele/ Iarba mă va mânca pe mine” (p. 51), care pot da naştere la interpretări curioase şi nu totdeauna favorabile, dar se salvează prin claritate şi mai ales prin faptul că este respectată semantica şi sintaxa poeziei. Nu am nicio reţinere în a recomanda volumul pentru lectură.
* Ion Cristofor, Vida de reservă/ viaţa de rezervă, Editura Napoca Star, Cluj, 2018