CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan

poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

Dialog cu vizibilul *

Mai întîi un fel de prolog. Am o amintire care îmi revine, vreau nu vreau, din cînd în cînd, în memorie. Eram, în 1980, în Ungaria, la Szigliget, la Balaton, la o Casă de odihnă şi Creaţie a Scriitorilor şi Artiştilor din ţara vecină, într-o delegaţie oficială a celor mai tineri scriitori din România, invitaţi acolo de către gazdele noastre. Era un aranjament amical între cele două părţi. Anul următor, veneau tineri scriitori maghiari la Casa noastră din Neptun. Compania românească în care mă aflam era una excelentă: Mircea Cărtărescu, Tudor Dumitru Savu, Val Condurache, E. Joszef. Acolo, în atmosfera primitoare a gazdelor noastre, interreacţionam deschis, fără nicio reţinere, uneori în teme gingaşe româno-maghiare, de regulă, în alte prilejuri, cu grijă evitate. Cele mai multe însă priveau literatura, arta noastră vie şi contextul (opresiv politic) în care şi noi, românii, şi ei, maghiarii, scriam. La un moment dat, şi aici am vrut să ajung, la un prînz comun, un artist plastic maghiar mai în vîrstă, al cărui nume, din nefericire, nu-l mai reţin, mi-a propus – iubind el oraşul meu, Aradul, tradiţia lui culturală remarcabilă, inclusiv maghiară – nişte desene în creion splendid realizate, într-o tehnică însă pentru mine prea „realistă”. O făcea în ideea de a-mi ilustra o viitoare, posibilă carte de poeme. Nu le puteam, fireşte, refuza, nu se cade să refuzi un dar de artă, mai ales atunci cînd el vine chiar din partea autorului lui, indiferent de sensibilităţile şi opţiunile tale estetice. Dar el a observat, a citit repede pe chipul meu ceva: îndoiala, că nu eram foarte convins că ideea lui, iar nu darul în sine, de a-mi ilustra o carte cu grafica proprie, ca un pandant al poemelor mele, mă încîntă. Nu eram foarte convins, asta-mi citea pe faţă. Eram, aşadar, invitat, neexplicit însă, la o mică explicaţie de principiu. Am oferit-o, fireşte, fără să mă las prea mult rugat. I-am spus că poezia mea e una cumva centripetă, se stinge de fiecare dată într-un cuvînt cheie ca într-un cifru. Nu văd cum aş putea-o vizualiza grafic ori prin alte imagini cînd ea face mai degrabă implozie semantică. Am fost salvat de Mircea Cărtărescu care s-a arătat el, în schimb, bucuros să-şi ilustreze o carte cu grafica artistului maghiar. (Nu am băgat de seamă să o fi făcut pînă acum, dar gestul lui a fost, cu siguranţă, unul gentil şi salvator, şi pentru mine, şi pentru artistul maghiar).

Aceste gînduri mi-au fost stîrnite la vederea noii şi superbei cărţi de poeme a lui Gabriel Chifu, elegia timpului, care beneficiază de un suport ilustrativ de artă în policromie excepţional, sub semnătura Mihaelei Şchiopu. Nu doar coperta, ci fiecare poem din carte are un pandant vizual în policromie. Şi dacă ne-am opri doar la acest nivel, ceea ce nu-i deloc cazul, cartea lui Gabriel Chifu este un obiect rar, estetic, de dus la ochi.

elegia timpului, se explicitează încă din titlu („un an de poezie – 9 decembrie 2016 – 8 decembrie 2017”) este chiar aşa: un jurnal liric, iar introducerea mea are o singură motivare: e un exemplu contrar ideii mele din juneţe, aceea că poezia este exclusiv un fenomen de implozie într-un miez semantic originar imposibil de exteriorizat. Dimpotrivă, la Gabriel Chifu poezia e un dialog cu vizibilul. Mai mult, toate poemele lui sînt, într-un fel, narative, scrise curat, cu o cerneală neagră, subţire, lizibilă. Toate conţin, epidermic, o poveste. Ceea ce se întîmplă însă dincolo de ea, de epidermă, e tensionat şi intens. Poemele lui Gabriel Chifu, cel puţin cele din această carte, (dar, cititor al poeziei lui fiind, nu cred că mă înşel prea mult extrapolînd situaţia la toată opera lui poetică de pînă acum), e un desant în afară. Adică într-un Univers avid, ca un burete uscat, însetat, care înghite, dintr-o sorbire, totul, toate ipostazele lirice externate de poet: „... Şi-n vreme ce aicea, la vedere,/ eu, ştiutul,/ mă-mpuţinez, mă sting, mă şterg şi mă întunec,/ în adîncimi, acolo, el, cel nou,/ prinde puteri, sporeşte/ şi tot mai luminând se face.” (Cel nou, p. 7). Această disoluţie, această topire, această expansiune în largul infinit dintr-un interior personal sever delimitat capătă dimensiuni nemăsurate: „Ce vremuri:/ nu încăpeam în pat şi nici în oraş,/ pe-atunci eram uriaş./ Dintr-un pas treceam râul./ Tâmpla-mi atingea pe cer norii răcoroşi, plumburii./ Inima mea, bătând, cu puterea ei,/ ridica ţinutul cu biserici şi case-n tării./ În zilele bune/ o zi de-a mea/ cât trei sau patru zile ţinea./ Iar ochiul meu neîntrecut desluşea,/ hăt, la capătul pământului, furnica/ prin iarba colosală cum înainta.” (p. 9). O augmentare a vizibilului are fireşte contraponderea ei, disoluţia în el: „Astăzi m-am micşorat, m-am tocit./ Umblu pe şase şi pe zece cărări/ şi pe niciuna n-ajung unde-am plecat,/ mă irosesc pe drum./ Vântul bate şi mă azvârle ca pe un ghemotoc de hârtie/ în guri de canal din cartiere uitate, biruite,/ unde locuiesc numai/ oameni orbi şi necuvântători.” (p. 9). Dar rezolvarea este tot starea iniţială, cea a nelimitatului care ne aspiră: „Tot mai des nimeresc în spaţii care nu există,/ acolo timpul curge altfel, pe dos şi fulgerător.” (p. 9, din acelaşi poem, elegia timpului). Această insaţiabilă dorinţă de deschidere e o contrapondere la orice fel de constrîngere: „Dezolat căutând un adăpost,/ am ajuns la o răspântie/ între mine şi mine, şi mine, şi mine./ Confuz, nu ştiu încotro s-o apuc,/ în care dintre făpturile cu acelaşi chip/ să mă aciuez,/ aşa cum te strecori sub streaşina îngustă/ când te prinde ploaia torenţială, neîndurătoare.// Unde mi-aş putea găsi locul pe de-a-ntregul?,/ cu ungherele, nişele, anexele şi remorcile nevăzute,/ pe care sufletul meu le trage după sine/ şi fără de care sunt de neînţeles.” (Căutând un adăpost, pp. 25-26).

Gabriel Chifu e un poet patetic în fond, exersînd însă o formă a lui, a patetismului, de o candoare intactă, oarecum atinsă de mister, de magie aş zice, caligrafiată calofil: „... Se apropie un heruvim, se opreşte în aer,/ priveşte scena,/ cei din parcare nu-l zăresc,/ nimeni nu-l simte.// El e transparent şi gingaş, prin venele lui curg raze,/ nimeni nu-l zăreşte,/ nimeni nu bănuieşte că este acolo:/ şi astfel miracolul nu are cum să se petreacă,/ se amână.” (Miracol amânat, pp.34-35).

Poezia lui Gabriel Chifu din elegia timpului e una, la vedere, confesivă, curgînd, din poem în poem, firesc, natural, fără ascunzişuri şi sensuri anecdotic camuflate, de unde şi sentimentul de puritate, de curăţenie lirică prin reflecţie. O carte de colecţie!

* gabriel chifu, elegia timpului, un an de poezie (9 decembrie 2016 – 8 decembrie 2017), editura Şcoala Ardeleană, 2018, p.136