ARTE VIZUALE

Horia Ungureanu

prozator, Arad

„Arad, mon amour”*

Criticul literar (şi filozoful) rus Vissarion Grigorievici Belinski, fondatorul programului estetic al realismului în literatura rusă, susţinea că artistului nu-i trebuie concepte, el gândeşte în imagini. De altfel, gândirea imagistică nu este practicată numai de oamenii de artă, ci este, ca să spun aşa, apanajul tuturor. Şi asta nu doar de azi, de ieri.

Desenele primitive, descoperite în atâtea şi atâtea locuri de pe pământ (printre care şi peştera Coliboaia din Bihor), realizate în urmă cu zeci de mii de ani, vorbesc, fără tăgadă, şi despre această perpetuă obsesie a omului, care este imaginea: imaginea animalelor care îi asigurau hrana, dar care îl şi înspăimântau în acelaşi timp, imaginea fecundităţii feminine, imagini de vânătoare, de luptă ş.a.m.d. Ca şi cum, din cele mai vechi timpuri, oamenii ar fi fost preocupaţi să lase urme grăitoare despre trecerea lor prin lume, despre mediul şi viaţa lor din acele timpuri.

Cuvintele mor înaintea imaginilor, crede Christa Wolf. Dar, oare, nu pentru că imaginile „s-au născut” înaintea cuvintelor? Cu siguranţă. Dar şi pentru că „o imagine valorează cât o mie de cuvinte”.

Unul dintre cele mai vechi şi statornice visuri ale omenirii este şi va fi nemurirea. Râvnită mereu şi cu orice preţ, dar niciodată atinsă, niciodată cu adevărat realizată. Dar această nebună năzuinţa spre „nemoarte” nu a fost abandonată. Nu putea fi abandonată pentru că era prea frumoasă, prea atrăgătoare. Va să zică, drumul spre nemurire era unul închis. Nu putea fi parcurs, dar nici nu putea fi abandonat. Şi atunci s-au gândit la un surogat. La un înlocuitor al nemuririi. Dacă eu nu pot fi nemuritor, măcar urma trecerii mele pe aici să dăinuie, să vorbească despre mine şi ai mei. Asta era soluţia: să lase urme. Şi aşa, încet, încet, într-un proces care a durat mii de ani, oamenii au trecut de la simple, rudimentare reprezentări, la ceva mult superior, la artă. Desigur prin selecţie, prin „specializarea” unor indivizi mai înzestraţi, „mai talentaţi”. Zgâriituri, scrilejituri, cioplituri. Adică imagini şi iar imagini (unele chiar colorate cu seva plantelor sau cu pământuri rare) pe stânci, pe tăbliţe de lut, pe papirusuri, pe pânză până când, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, a apărut şi fotografia. Putem spune că era inevitabil. Apusul soarelui nu putea fi zgâriat pe stânci. Şi nici expresia suferinţei umane. De fapt, nicio expresie.

Prima fotografie a fost realizată în 1826, de francezul Joseph Nicephore Niepce şi ea imortaliza câteva clădiri ale unei ferme din oraş. Pe vremea aceea obţinerea unei fotografii dura cca. opt ore(!). Acelaşi Niece, dar şi Louis Daguerre, au fost inventatorii aparatului de fotografiat. Prima poză color a reuşit-o englezul Thomas Sutton, în 1861, „imortalizând” o fundă de stofă în carouri, iar primul autoportret (iată „nemurirea” realizată) i-a reuşit lui Robert Cornelius, în 1839.

La noi, Carol Pop de Szatmary este considerat părintele fotografiei. El a fost şi primul fotograf de război român. Franz Mandy (fotograful particular al reginei Elisabeta) ne-a lăsat imagini despre Intrarea Armatei Române în Bucureşti, în 1857, iar Josif Berman a realizat cronica ilustrată a domniei regelui Carol al II-lea.

În Arad, la sfârşitul secolului al XIX-lea existau mai multe ateliere fotografice, cele mai cunoscute fiind ale lui Auerbach Miksa, Bloch Henrich, Hideki Ferencz, Honisch L. Istvan şi Weisz Hugo. Primul foto-club arădean s-a înfiinţat la 30 noiembrie 1907, cu domnul Stegl Emil preşedinte. În 1911, Foto-clubul arădean obţinea medalia de aur la expoziţia de amatori de la Frankfurt pe Mein. A urmat o lungă perioadă tumultoasă în viaţa Foto-clubului arădean (Primul Război Mondial, Marea Unire, Al doilea Război Mondial) despre care nu vom vorbi acum. De notat este faptul că Foto-club Arad se reînfiinţează în 1968, preşedinte fiind cunoscutul artist fotograf arădean Kelen Ferenc. Lui i-a urmat, între anii 1973-1999, un alt artist arădean, nimeni altul decât Virgiliu Jireghie, al cărui ultim album fotografic a prilejuit comentariul de faţă.

Doctor în arte vizuale, Virgiliu Jireghie s-a născut în 1942, la Chişinău, dar trăieşte, munceşte şi creează de foarte mulţi ani în Arad. Este absolvent al Universităţii Bucureşti, Facultatea de geologie-geografie, şi al I.A.T.C. „I.L. Caragiale”, Facultatea de teatru, cinematografie şi televiziune. Intre anii 1990-1995 a fost director al Studioului TV Arad, iar în prezent este lector universitar la Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad, Catedra de Mass Media, instituţie în cadrul căruia a înfiinţat, în 2008, postul „Goldiş TV” – online.

A vernisat 58 de expoziţii personale în diferite localităţi din ţară şi străinătate (Moscova, Grenoble, Szeged, Montebelluna, Viena etc.) şi a editat 10 albume fotografice. În 2001, la Macea (probabil cu ocazia Festivalului de satiră şi umor „Gura satului”) lansează conceptul „Fotocaricatura”, o modalitate inedită de a portretiza, şarjând cu umor, talent şi ironie blândă diferite personalităţi din viaţa culturală, politică şi socială contemporană.

Ultimul său album, Arad, mon amour, este încă o dovadă (după atâtea altele) de iubire şi respect pentru oraşul care l-a adoptat, pentru trecutul lui istoric şi cultural, pentru inegalabila arhitectură urbană arădeană, dar, în acelaşi timp, dă adevărata măsură a talentului artistic al autorului său.

„Personajele” recentului album sunt clădirile şi bulevardele Aradului, instituţiile sale emblematice, râul Mureş şi podurile sale, curţile vechi ale caselor, interioarele şi scările, pitoreştile şi prietenoasele trecători, monumentele de for public, toate acestea „văzute” (prin ochiul versat al artistului care ştie ce, cum şi când să privească) în diferite anotimpuri şi în diferite momente ale zilei, fiecare cu lumina şi culoarea care le „întrupează” cel mai bine.

Stilurile arhitecturale ale Aradului, atât de bogate şi de variate, par a fi o adevărată obsesie creatoare pentru V. Jireghie. Seccesion, modernism, baroc, renascentist, eclectic, clasic sau neoclasic, niciunul dintre aceste stiluri nu lipseşte din paginile acestui album, prin vestitele palate care dau personalitate arhitecturală străzilor arădene: Palatele Szantay şi Bohus, Neuman sau Cenad, Palatul Administrativ, Palatul Cultural sau Palatul Herman. Păcat că Turnul de apă (un exemplu de donjon medieval) nu şi-a găsit locul pe care l-ar fi meritat în paginile albumului.

Înzestrat cu un acut simţ al observării şi descoperirii amănuntelor semnificative, ochiul lui Virgiliu Jireghie vede nu doar ansamblul, ci şi detaliul care defineşte întregul. Turnurile (cu bogăţia lor ornamentală de neegalat), ornamentele din fier forjat, gips sau sticlă (corbul de la fosta Crucea Albă de lângă Teatru, grifonul din Piaţa Avram Iancu, vechile lampadare care încă mai atârnă pe podul Traian, cariatidele, atlanţii, balustradele ornate cu motive florale sau faunistice, vitraliile (printre ele, celebrele vitralii ale lui S. Frenţiu de la Primărie), balcoanele, vechile ascensoare (am văzut unul, uimitor de bine păstrat, în clădirea în care a locuit şi creat pictorul Mihai Takacs) sunt subiectele care l-au atras pe fotograf, aşa cum gâzele nopţii sunt atrase irezistibil de lumina lămpii.

George Eastman spune că lumina face fotografia, adevăr pe care V.J. pare că şi l-a însuşit organic. În funcţie de subiect, artistul fotograf foloseşte atât lumina de contur, cât şi pe cea de fundal sau de modelare. În multe dintre creaţiile sale, artistul fotograf pare că stăpâneşte atât de bine lumina, încât îşi permite să se joace cu ea, utilizând, de la caz la caz, fotografia în contralumină – contre jour – (vezi Grifonul Pieţii Avram Iancu sau Duel), multă lumină – high key – (vezi Monstrul de la Primărie), sau foarte puţină lumină – low key – (vezi Amprente 1900, sau Meduza de pe strada Unirii), acest ultim procedeu sporind în mintea privitorului emoţia, senzaţia de mister, de necunoscut. Folosind cu măiestrie gradaţia, V.J reuşeşte să creeze fotografii în care obiectele par a avea, cu adevărat, relief (vezi Spiriduşii lui Nepomuk sau Amintiri din 1812).

Arad, mon amour este un bun exemplu despre maturitatea artistică la care a ajuns „bătrânul” Virgiliu Jireghie, despre uşurinţa şi măiestria cu care mânuieşte şi stăpâneşte „penelul” său preferat, aparatul foto.

*Virgiliu Jireghie, Arad, mon amour, Gold University Press, 2015