logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

PRO MUSICA

 

Johannes Waldmann
critic muzical, Germania

 

 

 

„Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”*

 

 

Eminescu, marele poet, figura centrală a romantismului românesc, în poezia Veneră şi Madonă denumeşte poezia, arta în general, deci, şi muzica, aşa cum e titlul acestui articol.

Pentru autor, fost elev al Liceului „Moise Nicoară” din Arad, menirea muzicii, inclusiv a criticii muzicale, căreia i s-a dedicat de mulţi ani, era aceea, consolatoare, ca în poezia eminesciană, pe care n-a uitat-o. Această tematică a discutat-o în profunzime cu un mare artist, moldovean ca şi poetul, şi anume, Sergiu Celibidache, într-o ambianţă prietenească, la Hanovra, în Germania, în iarna anului 1978. Cuvintele poetului din Ipoteşti şi cele ale dirijorului din Roman interferează în memoria afectivă a autorului, de aceea titlul acestor rememorări nici nu putea fi altul!

În aceste rânduri, scrise în casa părintească din Arad, se încearcă să se jaloneze, sumar, întortocheata cale a însuşirii muzicii. Nu sunt uitaţi mentorii care l-au ajutat pe tânărul care am fost în efortul de a accede la cultură şi către tărâmul muzicii. Nu toţi vor fi numiţi, ba vor fi numiţi unii care nu au o legătură cu muzica. Înaintea tuturora, trebuie să-l amintesc pe acel mare dirijor şi pedagog de origine ardeleană, Erich Bergel, denumit de un critic japonez urmaşul direct al lui Sergiu Celibidache, de la a cărui moarte, 3 mai 1998, Ruhpolding, Germania, se împlinesc douăzeci de ani. Prietenia dintre Erich Bergel şi autor este un capitol cu totul special în biografia amândurora. Condiţiile grele, ambianţa foarte dură în care această prietenie a înflorit, au întărit-o, au înnobilat-o. Şi cu Domnia sa am aprofundat amintita şi maiestuoasa tematică a muzicii, consolatoarea sufletului. Dar să începem, cronologic, cu amintirile elevului de la „Moise Nicoară”, promoţia 1953.

Atunci când s-a făcut trierea elevilor (din clasele paralele a opta) pentru cor, domnul profesor Ageu, de muzică, stând lângă pian, în sala festivă, i-a spus elevului care nota numele viitorilor corişti, referitor la mine: „– Pe ăsta, trece-l la afoni!” Afonii fiind, după accepţia dumnealui, elevii care fie că nu aveau voce, fie că nu aveau auz, fie că aveau şi voce, şi auz, dar acestea două nu erau coordonate. Afonii, dintre care, în mod fortuit şi nedrept, ajunsesem să fac parte, se bucurau de o educaţie muzicală specială, menită să le trezească dragostea de muzică. Ceea ce domnul profesor Sever Ageu trecea cu vederea în privinţa autorului acestor rânduri era faptul că învăţasem pianul în particular vreo câţiva ani cu profesoara Martha Steinfeld, devenită, prin căsătorie, Lazoc, viitoarea solistă a Filarmonicii.

În după-amiezele de instruire a afonilor, domnul profesor Ageu aducea un gramofon, precum şi discuri, cu muzică simfonică şi vocal-simfonică şi chiar operă, pe care ni le prezenta. Aşa am putut asculta simfoniile lui Beethoven, chiar în două mari interpretări, dirijate de Wilhelm Furtwängler şi de Bruno Walter, cu orchestrele simfonice din Viena şi Berlin!

Au fost ore de delectare, de o elevanţă şi pasiune deosebită, în care am vibrat sufleteşte ca niciodată până atunci. Am avut şi câteva isprăvi de pomină, care i-au deconcertat atât pe profesorul Ageu, binefăcătorul meu, cât şi pe colegii din clasă. Auzind de pe disc uvertura la Maeştrii cântăreţi de Richard Wagner, m-am repezit la armoniul din sala de muzică, în care noi, afonii, eram instruiţi, şi am cântat după auz, imediat după ce am ascultat divina muzică a lui Wagner! Tot pe filonul muzicii lui Wagner: dirijorul Nicolae Brânzeu, prim-dirijorul Filarmonicii, era wagnerian convins şi mare iubitor de operă. Astfel, în programele orchestrei el introducea pagini orchestrale celebre din acest compozitor. Am fost, cum s-ar putea zice, „bolnav de lingoare” (şi sunt şi astăzi) după ce am ascultat Preludiul şi Moartea Isoldei din Tristan şi Isolda! O interpretare de mare efect, de o neasemuită profunzime, tot în execuţia lui Brânzeu şi a Filarmonicii: Simfonia Fantastică de Hector Berlioz, ultra-romanticul francez. Covârşitoare! Colegii de clasă m-au batjocorit a doua zi după concert, când am discutat pe marginea ei cu profesorul nostru Mihai Popa! O săritură în viitor, distanţa fiind de un deceniu şi mai bine: Domnul profesor Popa îmi aducea la Aradul Nou, unde locuiam împreună cu prima mea soţie, discuri cu muzică de orgă de Johann Sebastian Bach, şi le ascultam împreună! Organistul era marele filosof, savant şi medic Albert Schweizer, iar instrumentul, faimoasa orgă din Biserica Sfântul Toma din Strassbourg!

În timpul studiilor universitare din oraşul Timişoara, autorul a locuit la o familie de oameni de cultură. Domnul George Ivanov, licenţiat în litere la Sorbona şi în teologie la Kiev, fusese cândva secretar literar la revista „Gândirea” şi cunoştea personal mari personalităţi, precum Mircea Eliade, Lucian Blaga, Zaharia Stancu, Cezar Petrescu, şi oameni de cultură din Timişoara. Datorită lui i-am cunoscut şi eu pe soţii Traian şi Fenia Nicolau (directorul Operei), Miron Şoarec (directorul Şcolii medii de Muzică), pe Gabi Ganea (prim-soprana Operei), care a fost şi profesoara mea de canto. Cu toţii m-au educat în privinţa înţelegerii muzicii, am profitat mult în întregirea culturii generale.

Prietenul meu apropiat, Erich Bergel, un valoros om de cultură, a fost şi un dascăl devotat pentru mine vreme de mai mulţi ani. Istoria muzicii universale, cu punctul şi centrul de greutate Johann Sebastian Bach, pe care am parcurs-o împreună, a fost pentru mine o preocupare constantă şi o mare pasiune.

Interesul pentru muzica unor compozitori de rang, a căror operă nu o cunoscusem în profunzime până în momentul întâlnirii cu Bergel, de exemplu, Anton Bruckner şi chiar Johannes Brahms, i se datorează tot prietenului meu. Nu trebuie uitat nici efortul acestuia pentru propagarea muzicii româneşti. George Enescu, Paul Constantinescu, Theodor Rogalsky, au fost interpretataţi în ţară şi peste hotare, cu orchestre filarmonice în fruntea cărora Erich Bergel a dat un strălucit exemplu de devotament pentru ţara lui natală.

Un ultim prieten, căruia autorul îi datorează enorm de mult, este Lawrence Foster, dirijor american de origine română. De vreo treizeci de ani, întâlnirile noastre periodice, mai ales la festivalurile de la Bad Kissingen – Germania, reprezintă atât un punct major de atracţie, cât şi un prilej de învăţare şi instruire. Enescu se află mereu în atenţia acestui minunat şi inspirat dirijor şi propagator. Angela şi Lawrence Foster, generoşii noştri prieteni, sunt, în acelaşi timp, şi sprijinitorii muzicienilor români.

Scriind textul acestui articol, cu subiectul „iubirea pentru muzică”, autorului i-a venit un gând care îl determină să mai insereze un pasaj. Atunci când articolul va apărea, adică, în luna mai 2018, este a suta aniversare a naşterii marelui creator de muzică Leonard Bernstein. Întâlnirea cu Bernstein, la Waldsassen, în Bavaria, la 6 şi 10 aprilie 1990, deci, cu patru luni înainte de moartea compozitorului şi dirijorului, a fost un eveniment major.

Primul articol muzical din „Arca”, exact cu această temă, şi prilejuit de un concert Mozart al lui Bernstein cu faimoasa orchestră a Radiodifuziunii Bavareze, a constituit debutul semnatarului acestor rânduri în presa locală după Revoluţie! Este, deci, dacă vreţi să-l numiţi astfel, tot o aniversare! Să fie de bun augur!

Arad, la 27 martie 2018

 

 

*Mihai Eminescu, Epigonii