POEZIE
Gabriel-Petru Băeţan
poet, Arad
Headshot
Dintr-o clipă în alta
Dintr-o vorbă în alta
Dintr-o nehotărâre în alta
Vom deveni simple doruri
Umbre ale umbrelor noastre
Statistică...
Ne-om prăvăli într-o depărtare atât de
îndepărtată
Că luminii i-ar lua o veşnicie numai să îi atingă
suprafaţa...
Vom foşni sub zăpada vremii
cu aceeaşi sfială cu care astăzi ne temem de viaţă?
Dintr-o clipă în alta
Dintr-un singur foc...
Lumina luminii
Am publicat trei cărţi dar încă nu am scris mai nimic care să conteze!
Încă mai caut lumina aceea care să mă facă să renunţ la căutări
Care să îmi lase cuvintele fără dinţi
Care să mă formateze!
Lumina aceea din care toate se trag!
Care precede lumina noastră cea de toate zilele...
Acolo se retrag culorile iarna
Acolo infinitul este doar o particulă microscopică
Acolo moartea
Stă ghemuită.
Lumina aceea fără de care poeţii nu scriu,
ci bolborosesc!
Undeva, chiar în momentul acesta, o nouă naştere
refractă această lumină
Iar noi ceilalţi suntem prea netrebnici
ca să o percepem!
Nescrisul
oh suflete, tu simţi cu fiecare por
că ceea ce se scrie este numai suprafaţa aisbergului
şi că mintea poate reproduce numai o fărâmă
din mareele ce mistuie
lăuntrul
prin lacrimi
se va face rocada
Nevoia de suferinţă
uneori, e nevoie de fierbinţeala lacrimilor
pentru ca dinăuntrul nostru să se evapore veninul lamentaţiei
uneori, e nevoie de cataracta lipsurilor
pentru ca subconştientul să poată vedea dincolo de aparenţe
uneori, e nevoie să renunţăm la un om
pentru a îi păstra amintirea vie
limpede
uneori, e nevoie de ghilotina deznădejdei peste capetele noastre încoronate cu prea mult orgoliu
pentru a restabili echilibrul lucrurilor
pentru ca rugăciunile să îşi recapete gustul din copilărie
uneori, omul are nevoie de suferinţă
ca de o resuscitare a simţurilor
ca de un restart lăuntric
pentru ca speranţa să nu rămână inertă
pentru ca sufletul să redevină
fecund
Cercetătorii nimicului
Încă nu s-a descoperit mai nimic!
Fiecare nouă planetă, fiecare cercetare ştiinţifică, fiecare nouă invenţie
Nu aduce mai nimic nou!
Suferinţa e tot suferinţă! Moartea e tot moarte şi ne pândeşte la colţul pâinii...
Aceeaşi incertitudine pretutindeni,
Aceleaşi străzi pavate cu disperare,
În îmbrăţişarea aceloraşi sticle se refugiază beţivii...
Poezia e tot poezie şi mă ascund în ea ca un struţ speriat de propriile gânduri...
Mama e tot mamă şi îmi regenerează mereu ţesuturile,
Chiar dacă uneori nu îmi înţelege pe deplin frământările....
Încă nu s-a scris softul acela care să suporte durerea în locul nostru!
Încă nu s-a lansat telefonul acela care ne lipseşte cu desăvârşire
Care să ne permită să vorbim cu cei dispăruţi,
Care să ne ofere accesul la nelimitat la subconştient!
Fiecare inovaţie anunţată cu surle şi trâmbiţe
Nu este altceva decât nimicnicie împopoţănată!
Punctul e tot punct şi tot ceea ce contează este înainte de el!
Încă nu s-a descoperit tehnologia aceea
Care să mă vindece pe mine
De mine
Geniilor
Care să nu mai lase loc de interpetări...
Profeţie
Va veni o zi în care, într-adevăr,
Vom scoate cuţitele pe masă.
Noi nu vom discuta nimic atunci.
În locul nostru vor prevala isprăvile noastre.
Din tăişuri se vor ridica miresmele ucise.
Din cenuşă se vor ridica lăstarii care nu au apucat să îşi vadă rodul.
Trilurile alungate din cuiburi
Ne vor izbi tâmplele.
Va veni o zi în care vom privi unul prin celălalt
Vâzând toate mecanismele ego-ului
Toate tocătoarele de frumos...
Ruşinaţi, vom plânge apoi cu ţăndări, cu bucăţi din noi
Dar va fi prea târziu....