PROZĂ

Costel Stancu

poet, prozator, Reşiţa

Funia

– Ascultă-mă pe mine, cauţi o bucată de sfoară, de funie, ce găseşti, o strîngi bine la un capăt, să nu se deşire, pîndeşti omul pînă adoarme, da' vezi să nu te simtă şi să se deştepte că-i zadarnic, întinzi funia pe lîngă el, cît e de lung, şi îl măsori din creştet pînă-n tălpi. Omului, cînd se odihneşte, i se lungesc oasele şi muşchii, am auzit că şi cînd moare e tot aşa, atunci îi afli adevărata statură, nu lipit de tocul uşii. Pe urmă, înnozi funia la celălalt capăt, la măsură, dar exact la măsură, şi o ascunzi în buzunar. Te scoli la miezul nopţii, te duci în grădină, sapi o groapă, o pui acolo şi o astupi cu pămînt. Ai grijă să nu te vadă nimeni, că de te vede, te-ai chinuit degeaba. N-are efect! Dacă ăla, măsuratul, nu moare pînă-n Postu' ăl Mare, să nu-mi spuni mie pe nume! Am auzit că altora le zideşte umbra…

– Hai, bă, nea Gogule, dai cartea sau ai înţepenit? Că, uite, ajungem şi nu apuc să recuperez din pierdere. Mai lasă-le dracu de poveşti, că dacă ar fi aşa uşor cum spui dumneata, n-ar mai avea omul duşmani. Ar cumpăra un colac de frînghie din tîrg şi gata!

– Nu mă crezi? Bineee! ripostă apostrofatul. Hai să încercăm. Te oferi de bunăvoie?

– Ţi-o dau pe soacră-mea, că şi aşa te-ai ţinut cu ea în tinereţe, răspunse mustăciosul. Hai, jucăm? Domn' învăţător, merge încă o tură, nu? Tăiaţi?

Am tresărit. Tînărul mustăcios mi-a vîrît sub nas pachetul de cărţi. Am întins o mînă somnambulă şi am tăiat. Jucam în scîrbă, gîndurile îmi erau răsfirate. Totuşi cîştigam.

– Ooo, domn' învăţător e în formă azi, nu glumă! am auzit vocea unuia dintre tovarăşii mei de navetă. Aşa ceva mai rar: are noroc şi la şeptică, şi în dragoste, adăugă el făcînd cu ochiul celorlalţi cartofori.

Mi-a venit să-l pleznesc, n-ar fi ripostat. Dealtfel, îl avusesem elev, la şcoala din sat, înainte să fiu transferat în oraş. M-am abţinut cu greu.

Trenul lenevea într-o haltă, prilej de alte cîteva jocuri. Ţignalul ceferistului mi-a desfundat urechile. Şapte şi jumătate, la opt ajungem.

În gară, le-am strîns mîinile jupuite de var şi am pornit alene spre şcoală.

– Şi zici aşa, nea Gogule, bagi funia în pămînt, intră şi omul după ea cît ai clipi…, a răzbătut pînă la mine glasul zeflemitor al mustăciosului.

– Intră în mă-ta! l-a înjurat celălalt.

Rîsul navetiştilor se auzea din ce în ce mai slab, absorbit de pîlnia neîndestulată a oraşului.

*

Ce dracu' mă reped ca viţelul la jgheab, sunt om în toată firea! Trebuie să cumpănesc, să caut dovezi fără cusur, fapte neîndoielnice, nu bănuieli firave care îmi aţîţă imaginaţia făcîndu-mă să turbez. Astăzi nu ţinusem ultima oră, cea de sport. Aşadar, n-am mai stat după tren, m-am întors acasă cu ocazia, cum rareori procedam.

Era abia unu după-amiază. Soarele se lupta cu un nor în formă de taur şi părea că nici unul dintre cei doi potrivnici nu intenţiona să cedeze. Sătenii mă salutau, îmi dădeam seama după mişcările buzelor, căci nu-i auzeam, parcă un pocnet de puşcă îmi înfundase urechile. Un singur gînd mă domina: îl voi găsi iar acolo pe inginer?

Da. Inevitabil ca buricul noului născut.

Am trecut pragul birtului.

– Bună-ziua, domnule învăţător, m-a întîmpinat inevitabilul coborîndu-şi ceaşca de cafea de la gură. Cafea în miezul zilei! Hm!

Cîteva secunde, tăcerea a atîrnat de tavan ca o hîrtie de prins muşte, vara.

– Bună-ziua, am răspuns scurt.

După tejghea, Ana ştergea migăloasă un pahar, privind prin el către lumină, cum faci cu oul să vezi dacă are sămînţă în el sau nu înainte de a-l pune sub cloşcă.

– Ai ajuns mai devreme, observă femeia punînd paharul pe tavă.

– Am! i-am replicat întorcîndu-mă către masa unde celălat îşi sorbea liniştit băutura.

– Domnul inginer te caută în problema aia, a voastră, mă informă ea cu naturaleţea pisicii cînd îţi toarce, indiferentă, pe genunchi.

– Aşa e, domnule învăţător, începu acesta. Bănuiam că veţi trece pe aici, aşa încît mi-am permis să vă aştept. Vorbea rar, alegîndu-şi cuvintele.

– Situaţia e din ce în ce mai gravă, urmă inginerul. Dar de ce nu luaţi loc?... Mă rog, cum poftiţi…Precum vă relatam, situaţia comunei e inadmisibilă. Acest primar incompetent, depăşit, neocomunist, un politruc de modă nouă, nu altceva, pur şi simplu ne sfidează. Pe noi, intelectualii, în primul rînd! Acţiunile lui în aparenţă haotice, sunt îndelung elaborate, fac parte dintr-un plan uriaş de sărăcire a…

A trecut o maşină cu toba spartă şi i-a acoperit vocea. Nu l-am mai ascultat. Mă uitam fix la el, dar nu-l auzeam. Ca în faţa unui televizor cu sonorul oprit. Ştiam ce hram poartă, individul. Nu era prima oară cînd îmi propunea acest tîrg. Pe scurt: intenţiona să candideze la primărie, (din partea nuştiucărui partid) şi să-l schimbe pe actualul primar. Ce rol aş fi avut eu, apolitic recunoscut, în această afacere? Simplu. Fiind aproape douăzeci de ani învăţătorul satului, respectat şi iubit de întreaga suflare (spunea el), era suficient să vorbesc alegătorilor indicîndu-l pe el drept salvatorul comunei. Cu ce mă alegeam? Şi mai simplu: mi se oferea, pe tavă, postul de director– adjunct al şcolii din oraş. Nu e posibil director plin, se scuza candidatul, acela e numit politic. Ori, poate vreau…

Între timp, fereastra birtului se mai luminase, pesemne soarele învinsese în încleştarea cu duşmanul său, norul în formă de taur. Cu asemenea vorbe fără miez o fermecase inginerul pe Ana? Am înghiţit în sec. Sînt nebun. Cum să se întîlnească, pe furiş, Ana, cu măscăriciul ăsta electoral? Ce să vadă la el? Înalt, deşirat, lumea îl poreclise Aţă, nici măcar nu avea obrazul curat, ci denivelat ca un fund de oală veche de pe care sărise, pe alocuri, smalţul. Era, ce-i drept, mai tînăr, cam de vîrsta ei.

Neîndoielnic, mă înşelam. Sau?

Încercam să scap de incertitudine asemenea unui animal care vrea să-şi înţarce puiul, însă acesta se repede mereu la sursa sigură de hrană. Dar jocul trebuia să înceteze odată şi odată.

– …şi dacă noi, dumneata şi cu mine, intelectualii, nu punem punctul pe i, atunci cine să-l pună? Beţivii ăştia? îşi încheie logoreea inginerul întinzîndu-şi bărbia spre raftul cu sticle. Ei, ce spuneţi?

– Mai vedem, am răspuns lapidar.

– Mereu mă amînaţi, domnule învăţător. Timpul trece, angrenajele ruginesc şi se rup dacă nu sunt unse cînd trebuie, zise el cu reală amărăciune, accentuînd ultimele cuvinte.

Aşteptam să se ridice şi să plece. Înţelese şi se conformă.

– Mi-a făcut plăcere discuţia, domnule învăţător. (Care discuţie, vorbise numai el). La revedere, stimată doamnă. Vă las să chibzuiţi aşa, în familie. Mai trec,,,

Ana a dat din cap. Eu am fost nevoit să-i strîng mâna. O mînă rece şi lipicioasă care poate se încălzise de atîtea ori, ca o şopîrlă adormită la soare, pe pîntecul neveste-mii.

*

Se apropia miezul nopţii. Răsuflarea femeii adormite, subţire ca firul de păianjen, mă înfăşura, strîngîndu-mă uşor. Mă hotărîsem să acţionez, nu mai puteam răbda. Mă durea pieptul, îmi închipuiam că inima arăta ca o creastă însîngerată de cocoş, după o bătaie, în curte, cu rivalii.

Stăteam pe marginea patului, ascultam somnul Anei, cînd curat, cînd învăluit într-o ceaţă sfărîmicioasă. Aş fi vrut să ştiu ce visează. Poate mi-ar fi fost mai uşor să înfăptuiesc ceea ce îmi propusesem. A lătrat un cîine, am tresărit. Funia se udase puţin de atîta frecat între degete. Am surîs: aşa cum dormea, pe burtă, femeia părea într-adevăr mai lungă decît în realitate. M-am apropiat, am întins funia de-a lungul ei, am retezat-o la măsură. Urma să o înnod. Am ezitat: o înnod întîi la cap sau întîi la picioare? La picioare mi-am zis, că aşa e scos mortul din casă, cu picioarele înainte. Am retezat capetele rămase, am strîns funia colac, am mai privit-o o dată pe Ana, parcă îi ţineam în mînă restul vieţii. Am deschis uşa să ies. Aceasta a scîrţîit compromiţător. Femeia s-a mişcat în aşternut şi s-a întors cu spatele înspre mine într-un gest de inconştientă sfidare.

Afară era răcoare. Cîntau greierii. C ri-cri, cri-cri, mereu aceeaşi partitură scurtă, parcă un dirijor foarte exigent îi tot punea să o exerseze, deşi ei şi-o însuşiseră demult. Am luat o cazma şi m-am dus pe răzor. Am privit împrejur. Nimeni. Am săpat cît să intre funia. Dar stai!. Funia trebuia îngropată colac sau întinsă? Vezi, asta nu specificase navetistul. Am ezitat o clipă. La dracu! Prea eram perfecţionist!

Am astupat locul, am pus brazdele înapoi să nu se cunoască urmele şi am dat să plec. Abia atunci am simţit, deasupra mea, arzîndu-mi creştetul, luna. Doi vîrcolaci îi muşcaseră mijlocul, unul din stînga, celălalt din dreapta, făcînd-o să semene cu o clepsidră care de acum încolo va măsura timpul vieţii unui om numai de mine ştiut. Cu toate astea, nici măcar eu nu bănuiam cît mai rămăsese din el.

*

Mă odihneam după prînz.

– Domn' învăţător! Domn' învăţător! Cineva intrase peste mine în casă şi mă zgîlţîia de umeri. Haideţi repede, pe doamna a împuns-o un taur. E la dispensar! Au chemat Salvarea de la oraş!

M-am ridicat buimac în coate. Visam ceva şi eram intrigat că nu acesta trebuia să fie sfîrşitul visului.

– Au găsit-o în cîmp, mai mult moartă decît vie! Repede! Ce somn greu aveţi! Am bătut cu pumnii, cu picioarele, nimic. Mă iertaţi, am rupt poarta.

M-am dezmeticit brusc.

Ana mă anunţase sec în dimineaţa aceea că se duce în satul vecin, la părinţi.

– Nu mergem împreună? m-a întrebat.

Am pufnit.

– De ce rîzi? O luăm frumos pe scurtătură, peste cîmp, ne oprim la izvor. Cum făceam altădată.

Ceea ce atunci ne apropia, acum ne desparte, am vrut să-i spun.

Am tăcut. Îşi pusese o rochie roşie de vară şi pălărie de paie. Zîmbea. În urmă cu două veri aş fi dus-o în braţe tot drumul, ne-am fi oprit la izvor... Acum m-am limitat s-o sfătuiesc sarcastic:

– Roagă-l pe inginer, pardon, pe domnul primar, să te repeadă cu maşina. În curînd va fi zăpuşeală, să nu ţi se facă rău pe drum…

Femeia m-a privit ca pe un rahat în care nu calcă nimeni.

Am ieşit pe poartă, am fugit spre dispensar, însoţit de cel ce mă vestise.

Cînd am ajuns, maşina Salvării tocmai demara. Sunetul sirenei mi se topea în creier scurgîndu-mi-se, fierbinte, pe şira spinării.

Am luat-o la goană înapoi, către casă. M-am repezit la răzor, căutînd locul unde îngropasem funia. Inutil, crescuseră buruieni noi. Doamne, de ce n-am pus un semn acolo? Am început să scurm pămîntul cu degetele, să smulg iarba cu dinţii. Aş fi urlat, dar nu puteam decît scînci. Epuizat, m-am întins pe răzor, cu faţa în sus, şi am închis ochii.

Cînd i-am redeschis, un nor în formă de taur luase în coarne soarele şi îl împingea înspre capătul zilei.