LECTURI PARALELE
Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad
„La intrarea în peţiol dând aerul în dreapta”*
Volumul al doilea al jurnalului* conceput de scriitorul bistriţean trăieşte de pe urma zilelor duse ale anului trecut. Rememorând idei, îngrijorări, revolte, angoase, incertitudini. Ca intelectual veritabil, îşi pune întrebări, caută să dezlege gândurile „întortocheate” ce-i trec prin minte. Ca ardelean care nu-şi uită trecutul, este însufleţit de un patriotism ardent. Încă din prima zi consemnată în jurnal, diaristul este preocupat de Centenarul Unirii: „Se va întinde oare sfoara măcar până la 1 Decembrie 1918, să văd ce va fi la Alba Iulia, ce se va organiza în ţară cu această ocazie?” (p.7). Altfel spus, jurnalul începe sub semnul speranţei şi al urgenţei: „Moartea e tot mai aproape de mine, tot mai la pândă stă şi mă cercetează” (p. 39).
Personajul din roman este un om dintr-o bucată care are principii: „Nu admit pentru nimic în lume demolarea valorilor consacrate!” (p. 187). Ca atare, îl irită articolele lui Mircea Mihăieş în care i se pare că îi judecă estetic prin lupa ideologică pe unii scriitori care au colaborat cu regimul comunist. Apreciază intervenţia lui Adrian Popescu pe acelaşi subiect. Aceeaşi reacţie de respingere o are şi faţă de Horia Roman Patapievici şi Lucian Boia. O face însă în limitele unei polemici cordiale. Pe scriitorul timişorean amintit îl numeşte, în context, „apreciatul exeget al lui Joyce”. Când Nicolae Breban este acuzat de grandomanie, apreciază că în cazul oamenilor mari nu e nevoie de modestie. „Nu-mi place când scriitorii români se iau la harţă între ei”, declară ferm. În rest, este interesat de cărţi şi autori care îi dau de gândit şi citeşte reviste literare.
Generos, autorul jurnalului are cuvinte de apreciere la adresa scriitorilor din zonă şi de mai departe. Consemnează ce-l interesează, sugerând idei de lectură: Ion Simuţ (Literaturile române postbelice), Ioana Bradea (Scotch, Înalt este numele tău), Al. Uiuiu (Ţara ascunsă), Ludmila Uliţkaia (Imago), Virgil Nemoianu, Dan Coman, Hondrari, Virgil Raţiu, Virgil I. Bărbat, Andrei Moldovan, Ioan Pintea (apreciat pentru întâlnirile de la Biblioteca Judeţeană, pentru „Saloanele Rebreanu”, de pildă). Îşi aminteşte ficţiuni şi le foloseşte ca termen de comparaţie, practicând intertextualitatea: „Moartea e tot mai aproape de mine, tot mai la pândă stă şi mă cercetează. Urcă scările blocului şi s-aşterne, se lăfăie la uşa mea. Ca acea Pată din povestirea lui Dino Buzzati care urca scările mulându-se pe trepte până ajungea la pragul câte unuia şi de acolo nu mai vrea să plece” (p. 39).
În pagini, găsim aprecieri la adresa scriitorilor integri în operă: Titu Maiorescu, Lucian Blaga (deplânge îndepărtarea, de către comunişti, a bustului poetului din faţa Casei de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca), Vasile Gogea (pentru curajul de a fi fost alături de revolta muncitorilor braşoveni din 1987), Dorin Tudoran, Paul Goma. Amintindu-şi ziua de naştere a acestuia (2 octombrie 1935) scrie amar: „Presa literară trece cu nepăsare peste faptele vieţii şi opera acestui scriitor care ne-a reamintit că românii pot avea şi coloană vertebrală şi curaj şi statornicie în caracter” (p. 81). În schimb, e drastic cu Mihai Beniuc: „În Jurnalul său, acest om complexat, bizar, nici măcar de departe nu aminteşte răul imens pe care i l-a făcut lui Lucian Blaga. S-ar fi cuvenit să-şi facă mea culpa. E un jurnal mincinos în proporţie de 80 la sută, plin de ranchiună, frustrări, omisiuni... Se veştejesc florile pe mormântul lui, râmele vor râma glodul străjuitor, ţărâna netrebnică ce l-a acoperit iar puţinii paşi făcuţi în pelerinaj la mormântu-i becisnic vor fi tot mai rari. Cum pot creşte asemenea buruieni în chiar solul patriei?” (p. 45).
Dintr-o revistă orădeană, cititorul Gavril Moldovan descoperă un scriitor aproape necunoscut cititorilor şi nu uită să consemneze în jurnal. Este vorba de Zamfir Arbore, apropiat la un moment dat al lui Eminescu, care a făcut închisoare în Rusia, a fugit în Elveţia şi s-a stabilit apoi în România. Părinţii lui aveau un conac la Chişinău la care poposea adesea Puşkin în anii exilului basarabean. Aici, poetul rus s-ar fi îndrăgostit de o ţigancă atât de mult încât îi dedica versuri.
În carte, diaristul apare şi în ipostază de familist, dar mai ales de om îndrăgostit iremediabil de natură. „În pădure mă simt om, în oraş nevolnic”, spune undeva. Nu ratează nicio întâlnire cu „uzina de oxigen”. În altă parte, mărturiseşte că are vocaţie de pădurar, de silvicultor, de drumeţ, de „mag căutător de frunze ”. Surprinde codrul în cele patru anotimpuri, se bucură de cântecul cucului sosit mai devreme ca de obicei, în aprilie, admiră luna în diverse faze. Cu vieţuitoarele pădurii are gesturi delicate, la un moment dat depune pe o buturugă câteva nuci pentru veveriţe. Comemorează data copacilor căzuţi şi măsoară pe trunchiul lor durata. Nu întâmplător, pădurea îi inspiră adevărate poeme într-un vers: „Copacii sunt poeţi romantici cu capul în nori”; „Pădurea este o bibliotecă foşnitoare cu nenumărate incunabule”; „O pădure este sediul lui Dumnezeu, biroul său de lucru”; „Ce-aş face eu într-o livadă de cireşi? N-aş muri, aş fi absorbit”. Natura şi literatura devin astfel două laitmotivuri ale cărţii: „Aş umple pădurea de cărţi şi m-aş uita prin gaură cheii cum se descurcă ele printre copacii din măduva cărora a fost zămislită hârtia lor. Să văd la capăt ostenirea limbajului, trecerea lui sub forme fantomatice, deszăpezirea lui” (p. 83).
Gavril Moldovan are atâtea gânduri şi sentimente că ar putea să umple o căsuţă sau o cabană din pădurile lui de suflet cu încă o carte frumoasă.
* Gavril Moldovan, După ce trec, zilele devin abstracte/ Jurnal 2017 vol. II, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2018