LECTURI PARALELE

Ligia Holuţă
poetă, Arad

Ora Eternă...*

O carte venită din Cer... Despre o asemenea carte e aproape imposibil să scrii. Nu poţi decât să le spui oamenilor: Citiţi-o! Totuşi, voi încerca să-mi exprim cumva recunoştinţa şi bucuria de a fi primit acest dar... din Cer.

După Ora 25, o carte despre grozăviile vieţii omului pe Pământ, De la Ora 25 la Ora Eternă a lui Virgil Gheorghiu e o carte care ne înalţă de la Pământ la Cer, mai exact, o carte despre un Pământ suferind deasupra căruia se bolteşte Cerul, despre un Pământ care tinde să urce la Cer. Cartea este o evocare a copilăriei şi tinereţii autorului, a satului natal, dar mai ales a figurii tatălui său iubit şi venerat, preotul, descendent al unui întreg şir de preoţi care se întinde în urmă până în negura vremurilor. Copilul vede în chipul tatălui său o icoană: „Prima persoană care s-a înfăţişat ochilor mei în această lume a fost tatăl meu.” Dar chipul tatălui nu era deloc o imagine asemănătoare altor imagini care i s-au întipărit în memorie, „ea era complet diferită: era o icoană.” Iar o icoană „e un fel de fereastră care se deschide spre Cer...”. – Biserica din sat e copia Bisericii din Cer. „Şi casa lui Dumnezeu este Cerul reconstruit pe Pământ, este biserica. (...) Dar, pentru a arăta clar că biserica este a Cerului, şi nu a Pământului, ea e construită în formă de navă (...): ea pluteşte.”

Până când s-a dus la şcoală, copilul a trăit „în Cer”, în prezbiteriu, în bisericuţa din lemn, „foarte mică şi săracă”, asistându-şi tatăl la oficierea sfintelor slujbe, în cimitirul din jur... „Trăind tot timpul în Cer, am sfârşit de timpuriu să cunosc perfect toate ierarhiile cereşti.” El ştia şi simţea „că sanctuarul şi spaţiul din jurul altarului sunt pline de puterile cereşti, pentru a-l onora pe Cel prezent pe altar.” – Tatăl, preotul, este un servitor al Cerului. Plin de credinţă, smerenie, răbdare şi putere îndurare – un sfânt. Sacerdoţiul, preoţia, reprezintă misiunea sacră de a-i conduce pe oameni în patria lor originară, în Cer. Dar drumul trece prin încercări şi suferinţe, uneori prin suferinţe de neînchipuit. Autorul vorbeşte despre România, despre nefericita lui Românie, simbolizată de ţinutul Petrodavei (zona Piatra-Neamţ), unde se afla parohia tatălui său. Acest ţinut e un loc al suferinţei de veacuri, tot felul de cotropitori au venit să înrobească, să îngenuncheze neamul Nemuritorilor. Strămoşii daci au preferat sclaviei moartea. Mai târziu, când turcii i-au pus pe românii acelor locuri să aleagă între renegarea credinţei creştine şi plata unui tribut împovărător, ei au ales să plătească tributul. Dar cel mai cumplit era tributul de sânge: „... fiecare mamă trebuia, într-o zi sau alta, să plătească teribilul tribut de sânge, dându-şi ocupanţilor propriul copil...” Mamele fugeau în munţi cu nou-născuţii încercând să-i salveze de la o soartă îngrozitoare. Autorul povesteşte cum a găsit mai târziu, în podul casei bunicii sale, „nişte sacoşe bizare”. „Mi s-a explicat că acestea se ataşau de cele două părţi ale şeii calului, se vârau copilaşii în sacoşe, şi apoi se pornea, în galop, spre munte.”

Apoi au venit alte vremuri, alte nenorociri: „Poporul meu trebuia să sufere. Mereu. Şi ajutorul nu putea veni niciodată decât de Sus. Din nicio altă parte.”

Preotul, venerabilul tată al autorului, e înhămat ca un cal în serviciul lui Dumnezeu: „... el avea de parcurs zilnic un teritoriu de mai bine de treizeci de kilometri, unde erau răspândite casele fiilor şi fiicelor sale. El se bătea zi şi noapte, în luptă corp la corp, cu furtunile de zăpadă, cu rafalele de ploaie şi de vânt, cu torentele, cu puhoaiele, cu stâncile...” Fiindcă „preotul era tatăl tuturor. El trebuia să se ocupe de toţi şi de toate.”

Ultimul capitol, „Oare tatăl meu a urcat la Cer cu corpul său?”, reprezintă un fel de final care, deşi tragic, ar putea fi numit apoteotic. Preotul Constantin Gheorghiu, refugiat cu întreaga sa comunitate de credincioşi din calea cotropitorilor, se pierde fără urmă în munţi. „Dar, cu toate încercările mele şi cu toate cercetările, nu am reuşit, în douăzeci de ani, să găsesc nici cea mai mică urmă, nici a tatălui meu, nici a parohiei sale”, spune autorul. Vremurile erau atât de presante, încât poate că a avut loc un miracol. „Astfel, tatăl meu a urcat, poate, la Cer cu corpul său. Cu micul său corp pământesc. El era preot. El era îmbrăcat în sacerdoţiu. El purta Spiritul Sfânt ca o flacără. Şi Spiritul Sfânt, când se revarsă asupra unui om, se află şi în carne, şi sfinţeşte carnea.”

Departe de a fi un studiu teologic, ci o carte vie, numeroasele citate din Sfinţii Părinţi şi din marii Teologi creştini – Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Chrysostomul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Dionysie Areopagitul, Sfântul Augustin, Sfântul Toma d'Aquino – strălucesc în trupul cărţii ca nişte izvoare de lumină.

Cartea aceasta, plină de evenimente tragice, nu este, de fapt, tragică, ci până la urmă tragismul e sublimat.

Autorul, înainte de a putea deveni preot, în exil, în Franţa, la vârsta de patruzeci şi şapte de ani, a fost mai întâi poet. „Tatăl meu era extraordinar de mândru că devenisem poet. El ştia că măreţia omului pe Pământ începe cu sfinţii, cu poeţii şi cu filosofii. În Biserica Ortodoxă nu există graniţă între poezie şi rugăciune. Şi una şi alta au ca scop frumosul, sublimul şi divinul.”

Prin poezie, prin artă în general, invizibilul devine vizibil, materia, ca material al artei, devine transparentă pentru spirit.

Prin religie, vizibilul este transfigurat şi primit în domeniul invizibilului, în spiritual, în Cer. Omul năzuieşte să urce în Împărăţiile Cereşti. Dar Pământul? Iată ce spune un mare poet, Rilke, într-o scrisoare: „Pământul nu are altă soluţie decât să devină invizibil: numai în noi poate avea loc această intimă şi durabilă transformare a vizibilului în invizibil...”

Omul, sfinţit, îndumnezeit, devine purtătorul unei transformări cosmice... O spune, într-un fel, şi Virgil Gheorghiu: „Căci eternitatea începe aici, pe Pământ.”

Stilul concis, pur, fără înflorituri, aproape nud, are o transparenţă care ne permite să vedem clar prin vălul cuvintelor realitatea vizibil-invizibilă în intimitatea căreia ne conduce autorul.

Traducerea Marianei Buruiană e limpede, curată, curgătoare. Este şi meritul ei că Ora Eternă pe care ne-o oferă Editura Sens se citeşte dintr-o răsuflare.

* C. Virgil Gheorghiu, De la Ora 25 la Ora Eternă, Editura Sens, Arad, 2018, traducere din limba franceză de Mariana Buruiană (C. Virgil Gheorghiu, De la vingt-cinquième heure à l'heure éternelle, Librairie Plon, Paris, 1965); imaginea de pe copertă: Onisim Colta