LECTURI PARALELE

Zenovie Cârlugea
poet şi critic literar, Târgu-Jiu

„Răsaduri”*

Noua carte de poeme a scriitorului bănăţean Octavian Doclin, Răsaduri, menţine la înălţimea binecunoscută ştacheta lirismului doclinian, cu unele acute accente pe latura dolorifică şi a unui fervent presentiment thanatic.

Dincolo de această primă impresie de lectură, menită a identifica locul noii apariţii în cadrul creaţiei poetice, Răsaduri conturează în geografia liricii respective un nucleu de sensibilitate difuză ce vine să se adauge, cu o puternică specificitate eponimă, altuia deja cunoscut din cărţile precedente, mai noi sau mai vechi, precum: Domeniul, Subterana, Scribul, Cortul Poemei, Piatra Eben-Ezer, Muntele Iluziei etc.

Luând în considerare volumele de după Nelinişte purpurei (1979), Curat şi nebiruit (1986) şi Cu gândul la metaforă (1989), în care o astfel de topografie poetică îşi distribuia şi structura temele, simbolurile, motivele, laitmotivele, metaforele «obsedante», putem aprecia fără putinţa de a greşi că alodiul asumat al acestei lirici a devenit deja de recunoscut. Ș i asta realizându-se nu prin discontinuităţi şi rupturi expresive sau de ritm imagistic, ci printr-o reliefare mai cu aplomb a unor curente nuclee imagistice încărcate semantic, redefinite în contexte noi şi izvorând dintr-o inventivitate cu vocaţie sintagmatică. Totul difuzând surprinzătoare semnificaţii, capabile a exprima cât mai complex şi acut spiritul poetului, vârstele interioare ale lirismului. Pornind de la În apărarea poemului scurt (1993) şi Climă temperat-continentală, şi înaintând, prin Dubla eroare (1999) şi Cartea din iarna mea (2003), spre Urna cerului (2008), vom a junge în punctele de maximă criză, pe care – să observăm – poetul le-a depăşit succesiv cu sacrificii considerabile, fără însă a-şi abandona obsesiile vizionare, trăirile şi senzaţiile de „ecorşeu” ori de „pradă” în colţii Iluziei...

Dimpotrivă, toate aceste elemente lirice bine reliefate, ajunse la „pârgă” deplină (vezi triada poematică din 2004, 2005 şi 2006, adunată sub un singur titlu Pârgă în 2007), – ascuţându-i percepţia poetică în recluziunea temporară şi pasageră a „camerei de plută” (topos de regăsire proustiană din alienantele trăiri la limită) – vor constitui noi trepte pentru lansarea unor „escadrile de asalt” sintagmatic-imagistice şi figurative stilistic, în plan conceptual-metaforic, fie că e vorba de restructurări antologice periodice (Locomotiva şi vrabia, 2006; Sălaşe în inimă, 2010; Firul de plumb, 2011), fie că sunt noi relansări ale mitologiei sale imaginare şi imaginale, precum în Sânge de vişin (2014), Baletul de noapte (2015) sau Sărbătorile (2016).

În această perspectivă „de sus” a bine conturatei topografii lirice trebuie situate şi poemele din Răsaduri, apărute într-o armătură de blindaj critic aproape excesivă, în care se regăsesc observaţiile generale şi de fineţe făcute în ultimii ani de criticii Ion Pop într-un final de Prefaţă recapitulativă (Note despre poezia lui Octavian Doclin, iniţial cronică în „Discobolul” şi inclusă în volumul Poezia românească neomodernistă, 2017), Alexandru Ruja (referinţele de pe coperta a IV-a), Marian Barbu (coperta I, interior) şi Adrian Dinu Rachieru (coperta a IV-a interior).

E de observat cum poetul, de fiecare dată, se arată foarte atent nu numai faţă de exerciţiile de admiraţie critică, dar ţine să-şi treacă, în finalul cărţilor, acea foarte utilă notă „de acelaşi autor”, cu minuţioase detalieri. Sub acest aspect, opera poetică a lui Octavian Doclin vine în întâmpinarea interpreţilor care se vor găsi, pentru o informare corectă şi completă, invitând oarecum la abordări fie ele şi empatice prin aceste „întredeschideri” în cunoaşterea operei.

*

Structurat în 24 de piese lirice numite răsăditele şi alte 24, nerăsăditele, urmate de trei poeme de un biografism transfigurat alegoric, aşezate sub titlul poeme libere, Răsaduri, deschizând o nouă faţetă conceptual-metaforică a poeziei lui O. Doclin, ce poate fi considerată un omagiu adus poemului scurt, cultivat de autor cu o mai veche vocaţie, „ră-sădit la timp/ şi la vreme prielnică”, şi dedicat Adei (nimeni alta decât istoricul şi criticul literar Ada D. Cruceanu, soţia poetului, menţionată şi în nota de final cu colaborările colective la volumele de publicistică „Faţă în faţă” (3 vol.).

Metafora mai generală este cea a grădinii docliniene, un fel de Eutopia blagiană situată sub miracolul germinaţiei („Eutopia, mândra grădină,/ în preajma căreia fulgere rodnice joacă/ să-nalţe tăcutele seve-n lumină” – Mirabila sămânţă), văzută însă în starea de răsaduri gata de plantat. Filtrată printr-o metafizică a reamintirii, copilăria este şi de această dată un izvor de teme şi motive poetice, ba chiar de obsesii structurate pe viziuni matinal-dolorifice: „dimineaţa/ primul lucru/ era plimbarea/ prin grădina răsadurilor/ strivea cu tălpile goale/ roua spălându-le/ grădinar mândru/ cu o mască însă/ trasă pe faţă/ cum un pantomim/ (de-mascarea)” (răsad, 21).

Evidente şi în precedentele volume, unele imagini ale copilăriei, coagulând în nuclee narative, denunţă abilitatea experimentată a liricului nostru de a crea noi şi noi contexte referenţial-metaforice demne de reţinut. De aici forţa de magnet structurant a imagisticii şi figuraţiilor poetice, constând în coagularea pe anumite linii tematice şi motivice, a unei devălmăşii lexematice şi sintagmatice, reuşind a învedera un sens coerent, un ax semantic, o expresivitate ideatică centripetă, un nucleu tematic cu deschideri motivice şi iradiante, dezvăluind perspectiva „Domeniului” uşor recognoscibil, propriu, specific, bine definit… Este, de fapt, marele secret al liricii docliniene această „regie”, această „ştiinţă”, ca să nu zicem „meşteşug” ori inspiraţie deloc spontanee, de a se reinventa mereu sub luminile unor noi concepte metaforice, creând un univers poetic coerent, bine încheiat, vizionar şi ideatic, pe temeiurile inventivităţii lexematic-sintagmatice de specială expresivitate imagistic-metaforică.

De aici impasul în care se află o mare parte din poezia noastră postmodernistă, marcată de o centrifugală expresivitate, lirica docliniană putându-i fi o lecţie deplin asimilată şi un punct de pornire ori un popas de reflecţie pentru stabilirea de repere şi temeiuri…

Între „răsăditele” de acum din grădina poetului un loc aparte îl are piesa răsad 6, o interogaţie nichitiană ironică şi fantezistă a propriul eu, pe tema «ră-sădirii », ca reinventare poetică şi redefinire, ce nu e decât o permanentă stare de creaţie, succedanee alterităţii unui alter ego liric: „ce scrii tu poetule/ la amiaza nopţii/ l-a întrebat doar o singură/ dată moartea/ mă scriu pe mine/ ră-sădindu-mă/ i-a răspuns doar o singură dată/ acesta şi s-a ascuns în tăcere/ aşteptând clipa re-învierii/ în nimic (întrebarea)”.

Astfel de dialoguri imaginare, angajând sufletul poetului în dramatice scrutări de extremă luciditate, iluminează ca fulgere peste o „Eutopie” a regăsirii de sine („răsaduri de viziuni/ de halucinaţii”), cu sprijin în vârsta copilăriei, pe al cărui „rug aprins” arde, în noi şi noi contexte imagistice, o sensibilitate rănită călcând pe jăratic „cu ambele tălpi”: „îşi amintea imaginea aceea/ când umbla desculţ/ şi cu capul descoperit/ căutând înadins cortul/ care adăpostea rugul aprins/ răsărit anume în el…” (răsad 8).

Iată cum rugul aprins al „răsadului” exprimă şi eufonic o aspiraţie esenţială, de totdeauna, în ideea de a întrezări „casa de sus a poemului/ în care cu siguranţă va locui şi el/ (rugul aprins)”.

Sunt de reţinut, din toată această poetică a reamintirii, mici nuclee narative, luminând din varii unghiuri, posibile sensuri, semnificaţii, enigme, neînţelesuri. Iată-l pe copilul de altădată urcând pe scara „de spaiţ” în podul casei, unde rămânea uimit de „leagănul liliecilor” şi de „bufniţa de sub grinda” acoperişului. În aceeaşi casă, imaginea „războiului de ţesut” la care bunica învârtea suveica şi sucala, printre firele pânzei, „din care se năştea imprevizibil desenul”, desenul din covorul de altădată fiind pus în relaţie cu „cel al mâinii lui/ scriind poemul” (Sucala)” (răsad 10). Aceleaşi iscodiri prin podrum, adică „în pivniţele casei”, sugerează iarăşi ascunsele „răsaduri de rezervă”, menite a-l face mai puternic „în unghiul drept / al poeziei sale” (răsad 23).

Revenind din „subterana” reamintirii, răsadurile – ca „lacrimi înflorite/ ale copiilor nenăscuţi” – instituie totodată răscumpărări de viziuni reconfortante (16), de unde impresia de nou început, lăsând în urmă „primul răsad”: „neliniştit nedumerit/ neştiind nici el de ce/ doreşte să revină/ la început de unde a pornit/ la primul răsad/ dar acum scriind/ înţelege că are o altă/ o nouă memorie” (18).

Desigur, unele răsaduri, într-o taină a sacrificiului prematur, cad „pe un pământ sterp”, ca o flacără „ce mistuie fără să ardă”, de unde reflecţia amară din finalul răsadului 17: „îi pare acum în finalul poemului/ raza celui de-al treilea ochi/ pătrunzând cuvintele/ încă nescrise”.

În ciuda acestor neîmpliniri predestinate, poetul crede „în splendoarea în-rodirii lui/ până la săvârşirea lucrării” (13), punct în care înţelegem că în-rodirea e metafora emergentă a devenirii poetice, situând eul liric sub genericul unei arte poetice de asemenea substanţialitate transfigurat-referenţială.

Răsad, ră-sădire, ră-sădindu-mă, rodire, în-rodire etc., ca o familie de cuvinte de formaţie enclitică sui-generis, deschid o cuprinzătoare acoladă lexematică menită a statua noua artă poetică docliniană, totul rezonând cu asumată gravitate în ritmurile dolorific-trohaice ale doinirii unei suferinţe profunde, decantată în perspectiva eliberării thanatice, cu o pecete identitară uşor de recunoscut: „doclina-m-aş şi n-am cui/ doclina-m-aş verbului/ şi în veci răsadului/ vai şi-amar de mâna mea/ doclina-m-aş doclina/ vai şi-amar de moartea mea/ când m-o răsădi în ea” (răsad, 20).

Dar „răsăditul din cortul salvării” nu-i dă linişte şi poetul se întreabă „cine va fi păzitul/ cămării viitoarelor răsaduri”, fapt pentru care „renunţă la odihna/ cu fruntea pe piatra Eben-Ezer/ şi porni mai departe” (răsad, 9).

„Grădina roditoare” pregătită pentru răsadurile „ce vor izbăvi mâna poetului” va arde „cum rugul aprins” (11). De unde deschiderile exprese ale poeziei către semnificaţiile unei poetici rezonante şi explicite.

Între nerăsăditele din al doilea ciclu, am menţiona acest Poem scurt, un elogiu al brevilocvenţei lirice exersate cu virtuozitate de-a lungul zecilor de ani de poetul nostru, elogiu ce dă peste nas, totodată, «poemului-fluviu», de largă retorică despletită, care, lăfăindu-se în albia abundent-leşioasă a cuvintelor, până la urmă „reuşeşte” a nu spune nimic, când nu înseilează ceva confuz, căsnit şi inexpresiv. E, de fapt, aici, una din lecţiile poeziei moderne, mai vechi de un secol, dispusă nu să numească ci să sugereze prin imagini, sugestii, simboluri (v. L'art poetique a lui Varlaine, cu al său celebru vers: « Prends l'éloquence et tords-lui son cou! »), lecţie desconsiderată, cu pagubă vizibilă, de postmoderniştii noştri înaripaţi în zboruri futile, survolând reliefuri anodine, nesemnificative şi pierzându-se într-o retorică care funcţionează ca un mecanism în gol, căruia i se aud, zgomotos, toate defectele de funcţionare. Iată memorabilul poem doclinian ce aruncă săgeţi ironice într-o caustică atitudine asupra metehnei postmoderne de care, slavă Domnului, el însuşi s-a ferit mereu. Aflată între nerăsăditele, piesa este intitulată 2. Poemul scurt:„Dar mai lasă-le dracului/ de poeme lungi/ îmi zise/ ele sunt ca nişte copaci înalţi/ în care stau păsările/ şi fac căcăreze/ după ce le-au mâncat poamele/ la care tu nu poţi ajunge/ din când în când/ mai scapă din ciocul lor tocit/ din vârful stufos/ vreun sâmbure/ şi astfel se face/ că din el răsare/ cu tulpina scurtă/ dar puternică/ precum a vişinului meu din oborul casei/ poemul scurt.”

În contextul imagistic al „nerăsăditelor” întâlnim şi imaginea Subteranei, în care „nu există rod – rodire/ viaţa e stearpă” (Noua memorie), dar şi sintagma destul de expresivă a „tăcerii de răsad” (evocând starea halucinatorie din „camera de urgenţă” sau acel „mănunchi de răsaduri” din topografia grădinii „adăstând sigiliul regal” şi „diploma de înnobilare”, cum „sângele galben de apă/ al nerăsadului retrăgându-se în răsad” (Retragerea).

Câteva viziuni deconcertat-thanatice survin cu puterea unei imaginaţii deja încercate: „Între Sub-Pământ şi Cer (…)/ nimeni nu răsădeşte/ ci totul păleşte/ în lumile venite/ de departe// şi deznădăjduieşte” (Iluminări interioare); „Taur fiind/ priveşti Muntele Iluziei/ astăzi pe acel loc se mută un cimitir/ de răsaduri ne-răsădite” (Un altfel de rug).

„Atent cunoscător al noilor tehnici de altoire” (Consolarea), poetul meditează pe seama predestinării „ne-răsadului”, „cum viaţa subterană a poetului/ nu este ruina/ poemului neprihănit” (Ruina, 11).

Amintirea „stupului de albine” din ogradă ori a „muşuroiului de furnici” mirosind a oţet îl „teleportează” în copilărie, sugerându-i „mirosul de ceară” şi „cerneala pentru epitafuri” cu miros de oţet. Sau „mirosul de zeamă acră” evocând meşteşugul argăsirii pieilor de oaie de către tatăl – „măiestru cojocar”. Un asemenea mecanism psihologic de declanşare a senzaţiilor şi imaginilor devoalează la Octavian Doclin încă o dată latura proustiană a sensibilităţii sale lirice, fapt ce ar merita un comentariu aparte, având în vedere culegerea de poeme alegorice de altădată cu titlul Între pereţi de plută sau Moartea după Doclin.

Iată în acest sens poemul Leşul (dedicat poetului arădean Vasile Dan) de teribilă resuscitare a amintirii odorifere: „Poetul se coace la soare/ în pielea goală/ în oborul casei sale/ sub privirea leşinată a câinilor săi/ face adică nudism/ vai de pielea poetului/ scriai mai devreme/ avertizându-ne temător/ ştiai tu ce ştiai/ caniculă fiind/ pielea lui se înmoaie/ precum îşi aminteşte/ când în copilărie/ tatăl său maistru cojocar scotea de la murat/ pieile de oaie/ numai bune de tăbăcit/ adică de gires, cum spunea el/ pentru viitoarele pieptare/ dar ce îi persistă şi acum/ în nări este mirosul de zeamă acră/ în care acestea se murau/ acum mai puternic însă/ decât mirosul acela/ acum când scriu este crede-mă/ dragă prietene iubite poet/ pielea leşului acestui poem.”

Refugiat în „peştera cuvântului” (Cortul Poemei) precum Iona din mitologia creştină în burta chitului, poetul e conştient de „primejdia capodoperei”, cu întregul ei alai de presimţiri thanatice. Astfel îşi poartă blazonul prin „topografia grădinii” Scribul cu sigiliul lui pe o „ceară roşie”.

„Scrierea poemului” este la O. Doclin un sacerdoţiu ce implică „stăpânire” (luciditate deci) şi rugăciune, de unde: „cuvinte sub formă de versete/ vii şi puternice/ cu grădini unde nerăsadurile/ să nu fie/ să nu pară a fi/ principala cauză a suferinţei/ într-o moarte presupus/ conştientă” (16. Ț ara aceea).

Foarte interesante şi ultimele trei poeme, Geamgiul şi olarul, Mama şi Amantul (alcătuind secţiunea finală poeme libere), în care din nou amintiri din copilărie sunt transfigurate în reuşite acolade lirice. Iată din nou imaginea „Subteranei”, ca spaţiu al căderii şi reveriilor halucinante ce îl cheamă adesea („măcar o dată pe lună”!), din care periodic revine mai limpezit şi tonifiat, dar şi „plin de remuşcări şi angoasee” (Mama), spaţiu rămas străin celor pe care-i interoghează ironic: „Aţi fost voi vreodată/ prin Subteranele docliniene/ ca să călăriţi moartea moarte/ adică moartea virgină/ nu n-aţi fost pentru că/ sigur v-aş fi văzut/ atunci de ce plângeţi de frica ei…” Declarându-se „amant al morţii”, poetul comunică un sentiment de siguranţă neînfricoşată în faţa acesteia (Amantul).

Creator al unui topos poetic de indiscutabilă originalitate, asupra căruia proiectează viziunile unui boem-cutreierător de accidentate reliefuri, când habituale când hilare, de profundă referenţialitate biografică şi sufletească, Octavian Doclin ne apare, în zariştea asumată a acestui univers liric distinct, unul din marii poeţi tragici ai postmodernităţii noastre.

* Octavian Doclin, Răsaduri, Editura Gordian, Timişoara 2017.