LECTURI PARALELE
Petre Don
poet, Arad
Poetica sacrului*
Monologuri Liturgice, cartea lui Lazăr Magu a ieşit de sub teascurile tipografice la Editura Mirador, Arad, 2018, după ce a mai publicat câteva: Întrebări de toamnă (2007), Cascade de nisip (2010), Cartea cu cinci anotimpuri (2011), Sertarul cu trandafiri şi Paşi pe cupolă (ambele, 2012), Călători pe scări interioare (2013), Condens (2014), Reflex şi Zeţarul (ambele, 2015), Cascada de nisip (2017).
După cum se poate observa, Lazăr Magu şi-a publicat toate cărţile în aproximativ ultimul deceniu, perioadă în care autorul şi-a regăsit, probabil, sinele, sau poate sinele l-a descoperit pe el, căci în prezent el îşi consumă anii maturităţii depline. Între editările cărţilor mai sus pomenite, autorul a publicat versuri constant în reviste de prestigiu, cum ar fi: „Arca”, „Apostrof”, „Luceafărul”, „Acolada”, „România literară” ş.a.
Lazăr Magu se înscrie în categoria poeţilor care exploatează şi explorează poezia clasică, cu versificaţie în rimă şi ritm, poemele sale intuind un poet ce îşi exersează perfecţiunea în versificaţie, în sunetul rostirii verbelor. Deşi nu se dă în lături nici în a scrie în vers liber. De altfel, poeta Constanţa Buzea spunea despre Lazăr Magu într-o prezentare de pe coperta a IV-a a cărţii: „...Multă plăcere şi pricepere în facerea versurilor. Dexteritate de gospodar care lucrează după reţete vechi pe care le consideră sigure, cântând gustul bun cu numai simple imagini de efect... fiecare poem are o durată suportabilă şi, ca un tablou, îşi lasă la vedere secţiunea de aur, o imagine reuşită, o învăţătură.”
Pe Lazăr Magu l-am cunoscut prin cercurile literare ale Aradului. Persoană discretă, poetul parcă îşi cerea scuze că există printre scriitori iar atunci când se manifesta dădea impresia unei fiinţe eterice, aflate întâmplător printre oameni, deşi frecventează evenimentul literar în mod constant.
Cartea, Monologuri Liturgice este una în care autorul se adresează cititorilor aflaţi în degringolada izbăvirii în faţa destinului, a sorţii sacre. Dacă liturghia convenţională presupune o retorică a preotului separat de enoriaşi printr-un altar, poetul-preot-pastor din carte se amestecă cu mulţimea, devine un ins oarecare ce se adresează Demiurgului ca unui prieten apropiat. Şi o face firesc, rugăciunile lui sunt rugăminţi între prieteni: „Lovesc cu pumnul meu de ape/ la sărbători şi la agape/ şi-ngrop tot satul în noroi.../ Sunt eu gropar? Sunt eu strigoi?// Doamne, iubitor de bine,/ fă un lac senin din mine!” (Convertire).
Tristeţea poetului aflat în mijlocul mulţimii şfichiuie precum sâsâitul unui şarpe rămas singur în pustietatea lumii, punând în dreptul lui Dumnezeu semnul de întrebare-mirare: „Doamne, pe toţi i-ai alungat/ din Eden. Nu înţeleg/ cum poţi trăi atât de singur!” (Dilemă), inoculând cititorului ideea că fără de oameni Dumnezeu nu şi-ar afla rostul. Evident, şi viceversa.
Monologul-rugăciune al poetului îşi are noima doar în contextul în care imploră dragoste lui Dumnezeu pentru cei defavorizaţi, pentru cei cărora simţurile iubirii de sacru li s-au tocit sau chiar nu există: „Mai coboară cu iubire,/ ca Isus, în drumul mare!/ Dă plămânilor iertare,/ surzilor urechi de mire,// s-auzim cum plâng sirene/ în fântâni arteziene./ Iar când le-a veni sorocul/ dă-ne nouă stetoscopul!” (Consultaţie).
Deşi Lazăr Magu este mai degrabă un poet al melancoliei şi tristeţii, în această carte există suficientă lumină în care cititorul poate zâmbi, în care încrederea şi credinţa dă savoare vieţii. Poetul a scris o carte plină de sensuri ale iubirii, o carte care vrea să fie monologul optimist înspre Dumnezeu a fiecăruia dintre noi: „Aud cum umblă Domnul printre nori./ – Vrea să miroase El primele flori!”
* Lazăr Magu, Monologuri Liturgice, Editura Mirador, Arad, 2018