logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

ACCENT LIRIC

Simona Constantinovici
eseistă, Timişoara

 

 

Poetica negării*

 

logoTraseu poetic tulburător, cartea de poezie a Gildei Vălcan, Medusa, recent apărută la Editura Brumar, este o demonstraţie de fixare a corzilor emotivităţii în oniric, pe un perete abrupt, la distanţă mare de plasa de salvare a realităţii. Parcă aş fi trecut, în timp ce citeam, de la prima la ultima filă, prin nişte culoare teribil de înguste. Cu pereţi de sticlă, de piatră, alternativ. Cu pereţi reci, foarte reci, extrem de reci. Ca la orice text poetic (post)modern, rămâne problema lecturii adecvate. Cum se citesc poemele de acest tip, din ce unghi le sondăm potenţele, cât de mult putem intra în corpul acestora, ce mai semnifică azi cuvântul poetic ori actul interpretării?

Textele din acest volum se generează unele pe altele, lectura e, astfel, detensionată, fluxul e firesc, de la 1 la 61, fără mutarea vreunui vers în poziţia titlului. Poeziile îngăduie cititorului ludic să încerce a le citi altfel, pot fi răsturnate şi parcurse invers ori prin înlănţuirea versului prim al fiecărui poem cu versul prim al poemului imediat următor. Toate, la sfârşit, se retrag, parcă, în acel simbol-pretext: MEDUSA. Semantica ei permite această translaţie, acest tangaj, o subtilă imbricare a sensurilor. Interesant e că se menţine legătura forte cu celelalte volume de poezie. Toate se regăsesc aici, chemate la apel, într-un brasaj poetic aparte, „linia spatelui tău”, „uşile întredeschise”, „femeia de sticlă”, semn că Gilda Vălcan a rămas în logica propriei poetici, nu a luat distanţă decât pentru a-şi scruta mai bine creaţia cu semnele ei, vocile interioare, angoasele.

Densitatea poemelor şi glacialitatea menţinută pe spaţii largi trimit spre zona oniricului. Cu structură monologată sau dialogată, poemele par a-şi desfăşura povestea-n vis. Par visate şi transcrise, mai apoi, cu încetinitorul, hipnotic. Poeme-transă. Complexitatea lor stă şi-n cantonarea în acea persoană a doua singular (un TU generic) căreia poeta i se adresează mereu. Tot timpul vorbeşte cu cineva. Acel cineva urcă până-n sfera intangibilului.

Omogenizarea are loc, în acest volum, prin apel con­stant, la potenţele particulei adverbiale nu. Acest nu de­­vine marca dominantă a Medusei. Dublat de toate măr­cile negaţiei, de la pronume şi felurite adverbe, nimeni, nimic, nicicum, niciodată, la cuvinte care conţin acelaşi semantism, abis, gol, prăpastie, pustiu, singurătate, cio­b(uri), rană, moarte, a muri, doliu, mormânt, a închide, în­chisoare, vis, piatră, acesta susţine permanent un traseu al ieşirii din paradigmele realului. Negarea e maximă. Aproape că putem să schiţăm un labirint al ei sau, dacă ne gândim la semantica Medusei, o întreţesere de fire şi noduri în mişcare, care conduc la paralizia părţii superioare a trupului. Din exterior, o ventilaţie supranaturală, nevăzută, de-nceput de lume, le-ar activa în continuu, eolian, ca pentru a crea echivocul, iluzia că moartea e o altă, sublimă, poveste.

Fiindcă ni se pare fundamentală această raportare la fluxul instaurat în text de tranşantul nu şi profitând, la limită, de faptul că poemele nu au titlu (deşi oricare sintagmă ar putea urca în poziţia titlului), vom cita mare parte din versurile în care negaţia se instaurează, de la primul la ultimul poem: „ nici măcar n -am timp să te aştept.” (p. 5); „ nu caut nimic şi, cred,/ rar ne mai gîndim unul la altul.” (p. 6); „ nu ne mai vorbim de cîteva veacuri,/ cărţile noastre se citesc unele pe altele şi se privesc/ dintr-o singurătate fără limite.” (p. 8); „ nu, nu s-a întîmplat nimic,/ nu mă aşteaptă nimeni şi n -a mai rămas/ nici un cuvînt de rostit.” (p. 9); „ nu ne luăm bun rămas,/ nu ne privim,/ ridicăm povara celuilalt de pe umeri/ şi pornim, spate în spate, pe drumurile care/ nu se vor întîlni/ nici măcar în vis.” (p. 11); „ nu ştiu nimic, nu -mi amintesc.” (p. 14); „ridic fiecare piatră, desfac toţi sîmburii,/ nu te găsesc.” (p. 22); „ nu vreau să vii în somn, nu vreau să ne iubim,/ nu vreau nimic altceva decît să fiu suficient de tînără/ pentru a muri înaintea ta” (p.  4); „ nu caut semne în apa murdară/ nu cînt decît pentru a uita să cînt” (p. 26); „de fapt, niciodată, nimeni, nimic./ degeaba cauţi ieşirea din labirint// (…)// de fapt, nimeni, nimic, niciodată, niciunde / sunt singurele cuvinte care te însoţesc/ în rotitul în cerc, în abis.” (p. 33); „ nu îţi dai seama de nimic,/ inima mea a învăţat să bată în şoaptă,/ nimeni nu o aude,/ nimeni.” (p. 39); „ nu poţi să scoţi pămîntul din pămînt.” (p. 48); „ nu te-am mai aşteptat,/ nici măcar o singură zi, o clipă, un vis.” (p. 55); „ nu -mi amintesc. nu a trecut nimeni pe aici/ «de o viaţă», zici,/ de-o viaţă.” (p. 60); „ nu vom putea ajunge unul la altul,/ ne desparte furia din oase…” (p. 70); „ nu se întîmplă nimic./ de parcă n-aş avea sînge/ de parcă n- aş exista decît în mintea lor.” (p. 72); „ nu este mîngîiere mai tandră,/ mai sinceră, mai rară, mai caldă/ decît a inimii de piatră.” (p. 78); „ nu mai trăiesc mult/ nu mai iubesc mult/ nu mai am decît dramul de fericire/ de a fi pe ultima stradă” (p. 80).

Prin acest NU, puternic teatralizat, ca-n poemele Gildei Vălcan, discursul poetic rămâne în stilistica revoltei şi a teribilei nevoi de amputare fără regrete a realului. Negarea îmbracă, în efecte ionesciene, hainele decorsetate ale absurdului. Acel NU devine personaj insinuant, cu stridenţe de machiaj gotic. Prin atingere cu lecturile predilecte, se străvede-n versuri, un filosofic NU cioranian, îmblânzit, în aparenţă, şi cu tact trecut prin cutele lăuntrice, metamorfozabile. Prin forţa cu care-l rostim şi-l scriem, repetat, combatem lumi şi stări, categoricul NU nu ne dă voie să bâjbâim, să ne scăldăm în nuanţe, să încercăm, de mai multe ori, marea cu degetul, prin NU ne radicalizăm, ne obligăm să înţelegem într-un sens acut existenţa, să o tranşăm asemenea celui care, pus să aleagă între a-şi hrăni copiii şi a-i lăsa în voia sorţii, pune, fără tăgadă, mâna pe cuţit şi spintecă sângele păsării vânate.

Există o intensitate a negării, o, aproape, furie a ei, în convergenţă cu perplexitatea în faţa imposibilităţii de a numi, de a se atinge de real, de a pătrunde în toate unghiurile sale accesibile. Dialectica negaţiei suprimă formele. Locurile comune cad unul câte unul, prin această neaderenţă la legile de funcţionare ale realităţii proxime. Evidenţa îşi macină conturul, împrumutând apele nelimpezi, de pură ficţiune, ale oglinzii, iluzia ia în stăpânire viaţa, cu tot ce înseamnă ea. Semnele trecerii, rare, punctate prin ricoşeu, mimează lumi. Cuvintele devin vehicule de propagare a substanţei negaţiei. Și mai e Luna cu infinita ei magie, cu polimorfismul. Nevoia de nenumire se răsfrânge-n discursul poetic, dezvoltând ritmuri noi, semne de întrebare, puncte de suspensie. Gilda Vălcan nu dă nume. Poezia, lunatica mişcarea a sensurilor, e teritoriu al nenumirii. Cuvintele, ca-n teatrul absurd, deşiră prezenţe, absenţe, fac şi desfac muţenia, urletul, spaima de moarte. Textele, întoarse cu totul spre interior, absorbite şi malaxate acolo, ca lava unui vulcan, în clipocit sculptat, eternizat, certifică o poetică a negării.

Poemele se retrag în ele, uneori, asemenea mugurilor peste care s-a aşezat implacabil un strat de gheaţă: „27. Nu, nu vreau să ştiu la cîte ziduri te împarţi,/ Nu, nu vreau să văd la cîte porţi încă mai baţi/ Și nu, nu vreau să mai aud/ Cum că rotundul ar fi rotund şi nu pătrat,/ Cum că pătratul ar fi în cerc şi nu în cap.” (p. 41).

Indicii textuali ai apartenenţei la real, ai prezenţei în genericul hic et nunc, se înscriu în logica cercului, figura geometrică ancestrală, a perfecţiunii, a armoniei dintre suflet şi corp. Simplificând, de la lună, la ochi ori la banalul inel care uneşte cuplurile, forma cercului mărturiseşte şi despre infinita poziţionare a sensului în „capcana” cercurilor poetice concentrice. Axul central e dat de casa cu geamuri (între)deschise şi de tot ce se ordonează în jurul ei ( pervazul ferestrei, strada, uşa / poarta, zidurile de sticlă / pereţii de sticlă, pământul, arborele, vrabia etc.). Peste toată centrifugarea poetică, ameţitoare, a ştergerii urmelor prin negaţie, se aşază integru, învingător, stratul inimii, cel mai de preţ, imposibil de camuflat: „trebuie să-ţi strîngi pleoapele/ pînă la sînge,/ să-ţi asculţi bătăile inimii/ care te vor scoate, ca prin magie,/ din pustiul acesta.” (p. 71).

Poezia Gildei Vălcan are accente romantice. Selenarul, ca la poeţii romantici, e generator de neaşteptată energie creatoare. Luna, simbol deschis, la vedere, şi visul, ca topos dominant, se situează în aceeaşi stilistică, a explorării identitare, a privirii complexe, autobiografice, de n-ar fi universale, fixate-n planeta conştiinţei. Iubirea, chiar şi tânjirea după un Dumnezeu problematic („Dumnezeu nu ne priveşte,/ Dumnezeu ne ascultă cu ochii închişi,/ cu spatele la univers/ pentru a auzi fiecare izvor curgînd,/ sabia trecînd prin trup,/ planetele cîntînd şi inima bătînd.” (p. 63), se consumă sub lumina rece a lunii, suspect de ireal scripete de susţinere a vitalităţii.

Gilda Vălcan instalează, între sine şi cititor, un ecran de protecţie. Putem să-l numim şi „perete de sticlă”. Din acest motiv, discursul său poetic pare că se îndepărtează de celălalt, ca un dirijabil cu aer cald, care se roteşte neostenit, în cercuri, spre înalt. Transparentizarea se întâmplă etapizat, prin relectură, atunci când, prins în labirintul fantastic al sensurilor, începi să înţelegi şi să extragi, ca un chirurg împătimit, acele piese care, la o primă lectură, îţi lipseau. Acele piese esenţiale, ale unei poetici unice în peisajul poeziei actuale, care creează impresia că te afli, călător, pe teritorii de care niciun muritor nu e străin.

 

* Gilda Vălcan, Medusa, Editura Brumar, 2018